Nu ştiu care mai e treaba cu ei. Am pierdut filmul acţiunii la faza asaltului asupra Porţilor de Fier forjat, care apără proprietatea de la Izvorani (M-am simţit atât de inutil, gândindu-mă la faptul că nu particip la unul dintre puţinele lucruri pe care încă le mai pot face la vârsta, pregătirea, condiţia fizică şi greutatea pe care le am!). Cu toate acestea, cu toată lipsa mea de documentare în privinţa acestei afaceri, încă în derulare, mi se şopteşte insidios, o să mă pronunţ în mod categoric: începând de la un moment dat chestiunea familiei Columbeanu a început să fie tratată într-un mod dacă nu trivial, atunci bagatelizant. Pe nedrept! Am spus "familia Columbeanu" şi m-am gândit, de fapt, la Moni şi Iri. Care sunt absolut reprezentativi nu numai pentru naţiunea română, ci şi pentru un foarte, foarte larg spectru uman. De acum încolo intervine o "semificţiune", iertată-mi fie bruscarea limbii române! Vreau să spun că personajele cu pricina doar îmi învârtoşează imaginaţia şi ceea ce urmează nu are nici cea mai mică legătură cu un minim proces de documentare, carevasăzică necum cu ceea ce reprezintă, în fapt, cele două personalităţi.
Moni şi Iri. Diminutivele astea sunt de domeniul artei suprarealiste aduse la nişte cote aproape de perfecţiune. Moni: ceva fragil, ingenuu, ba nu!, inocent este nuanţa mai potrivită, mic, subţire, fragil, deschizând, cu mirare, ochii mari asupra lumii. "Moni" îţi inspiră nu neapărat neprihănirea ori, măcar, virginitatea, ci mai degrabă începutul. Curiozitatea nevinovată. "Nevinovatul, noul ou,/ Palat de nuntă şi cavou." Moni e de imaginat ca un accident într-un scenariu al Şoselei de Centură, printre Cati, Suzi, Eli. Când colo dai, în lumea reală, peste o năglabie care e chitită să producă. Bani, în special. Adică, nu! Bani, în final. Până atunci e exersată să producă orice altceva: spectacol, sentimente, plăceri. Mai pu