Paturile sectiei Pediatrie a Spitalului Clinic Colentina din Bucuresti sint ocupate in proportie de 200%. Mai pe romaneste, ca sa ignor inceputul de stire de gazeta, cele aproximativ 35 de paturi ale sectiei sint ocupate de vreo 70 de copii. Pe scurt, doi pe pat. O fi de bine? O fi de rau?
Eh, doar o stire…
Eram in tramvaiul 34, ma urcasem pentru doua statii. O doamna raspunde unei alteia: “Da, la prima cobor, vin de la spital“. Cealalta o intreaba daca a fost bolnava ori s-o fi dus la un control. “Nu, lucrez acolo“, ii raspunde. E asistenta la Pediatrie. E terminata de oboseala. Se vede cu ochiul liber ca privirea ii fuge in tispe directii in acelasi timp.
“E nebunie ce-i acolo“, spune femeia, parca simtind nevoia sa se descarce. Ii scap o intrebare oarecum dezinteresata: “E asa de rau?“. “Ah, pai sint cite doi pe pat. Daca vedeti ce-i acolo, ehe…“, imi zice. Si continua sa-mi povesteasca despre sectia in care lucreaza. Ii mai arunc o intrebare si o pornesc pe vorbit. “Da, asa e, e vai de mama lui spitalul ala, zici ca mai are un pic si cade si nimeni nu face nimic. Ah, de policlinica nu mai vorbesc, ati vazut si dumneavoastra cum e, uneori stai si te intrebi daca nu se darima peste tine la primul cutremur. Te-apuca groaza, mai ales la noi in sectie“. Si o intelegi. Hai, ca daca ar mai fi batrini, ai mai zice, pin-aici le-a fost, dar asa… sint copii, parca ti se rupe sufletul.
“Macar sint vreo 60 de paturi in sectie?“, intreb curios, oarecum stirnit de un sentiment de melancolie. Cindva, acum vreo trei ani jumate, scriam pe sanatate. “Eh, da’ de unde? Sint vreo 35“, imi spune. “Viroze multe, sa inteleg…“, adaug. “Ah, clar, pai e sezonul“, imi zice. “Neglijenta parintilor, presupun…“, zic mai departe, asteptindu-i o completare pe care mi-ar fi dat-o oricum. “Bineinteles, daca n-au grija de copii, ce sa le faci? Poti sa le z
