Astazi, sint nevoit (apropo de "istorie" si de "povocarile" ei) sa pun punct, pentru un timp, scrisului (nu credeam, sincer, ca voi face vreodata o asemenea afirmatie!). Nu sint nici bucuros, nici trist, ci doar tensionat. Ma simt ca atunci cind trebuie sa-ti parasesti temporar familia, din ratiuni profesionale, si nu stii cum lucrul acesta iti va influenta, ulterior, identitatea. In toamna lui 2004, am redactat, pentru aceasta rubrica, un text intitulat De ce scriu?, ce parafraza o faimoasa formula sartriana. Voi reproduce, mai jos, fragmente din acel articol, de a caror valabilitate nu ma indoiesc nici astazi, dar a caror incarcatura de entuziasm s-a mai atenuat putin, din unghiul "istoriei" si a "provocarilor" ei (dupa cum se va vedea in final). Iata-le:
"La inceputul lui octombrie, se implinesc fix doi ani de cind apar saptaminal - fara intrerupere - in aceasta pagina de Opinii a Ziarului de Iasi, sub sigla fals-pretentioasa a lui Homo valachus. In realitate, scriu rubrica in cauza de patru ani batuti pe muchie, insa, in primii doi - plecat fiind, la un moment dat, in Anglia -, am fost nevoit sa lipsesc o vreme de pe coloanele editorialelor si, prin urmare, am cunoscut o oarecare discontinuitate a - cum sa-i spun? - scriiturii jurnalistice. Totusi, de douazeci si patru de luni incheiate cel putin, nu am tradat, nici macar o saptamina, intilnirea cu dumneavoastra. Am scris frenetic acasa, la Universitate, in biblioteca, pe volanul masinii, in tren, in avion, dimineata, dupa-amiaza, seara, noaptea, vesel, trist, relaxat, angoasat, optimist, sceptic, sanatos, bolnav, de mina, direct pe computer, pe foaie velina, dictando, albastra, alba, roz, ingalbenita, cu pixul, cu creionul, cu stiloul, flamind, satul, obosit, odihnit, in zile de lucru, de sarbatori, in momente de criza sau echilibru, pe parcursul unor esecuri ori victorii, adica - asa cum stim ca se zice -