De câte ori găsesc în uşă o hârtiuţă cum că trebuie să-mi iau o scrisoare recomandată de la poştă, ridic privirea în tavan, cu exasperare. Odată, cred că mi s-au dat ochii peste cap de tot, ca la păcănele, era să rămân chioară. Avem mai puţine oficii poştale decât autostrăzi, ceea ce puteam să jur că e fizic şi matematic imposibil. Ca să ajung la oficiul de care aparţin (culmea, credeam că el ne aparţine nouă, dar pasămite e invers), merg trei kilometri cu tramvaiul. Când în sfârşit mă agăţ de ghişeu, mă întreabă funcţionara dacă vreau să sune la Salvare, că arăt ca-n ”Noaptea morţilor vii”. Ne-am dedat la nesimţire fiindcă nu ni se dă şansa de a fi civilizaţi. N-avem nici destule coşuri de gunoi. Cărăm gogoloiul murdar în geantă - unde să-l catapultăm la modul civilizat? Câteodată, mestec guma până capătă acea aromă irezistibilă de celofan extra. Ar mai fi o variantă, pot s-o arunc pe trotuar, dar or să mă ajungă blestemele nefericitului care o ia pe pingea şi-o cară acasă la el, pe covorul persan. N-avem destule bănci – mă refer la alea pe care ne aşezăm noi fundul, nu la alea care-şi aşază fundul pe noi. În parcuri, băncile sunt lipite una de alta, aud sughiţul ăluia din dreapta şi clipitul ăluia din stânga. În schimb, în restul oraşului eşti liber să leşini direct pe asfaltul comunitar. Iar dacă ţii neapărat să te aşezi, bordurile şi treptele de la blocuri sunt un excelent spaţiu de relaxare în aer liber. N-avem destule toalete publice. Alea ecologice sunt doar pentru supravieţuitorii de profesie, pentru oameni care au rezistat în junglă, care au vânat rechini sau care locuiesc împreună cu soacrele. Altfel, nu e nimeni pregătit să facă faţă traumelor olfactive şi vizuale din privata de plastic. Dacă te-apucă urgenţele, mergi în prima cârciumă, comanzi ceva şi, drept bonus din partea casei, capeţi şi cheia de la wc. N-avem destule treceri de pietoni. Adică avem