Când aud comentându-se pe tema sintagmei „stat naţional”, gândul mă duce la o gaşcă de beţivani care povestesc scene din filme xxx. Ascultându-i, mă încearcă un sentiment de curiozitate amestecat cu jenă, pentru că eu consider că tot ce face omul din pornire lăuntrică nu suportă comentarii. Statul naţional, la fel ca şi sexul, îl face numai cine poate. Nu există o definiţie unanim acceptată pentru „stat naţional”, după cum nici pentru sex nu există. Dar pe ambele le caracterizează starea de bine pe care o generează. Crearea unui stat naţional este manifestarea maximă a potenţei unei naţiuni: se decide, dintr-o dată, cu mai mult sau mai puţin preludiu, ca toate instituţiile statului să fie organizate după chipul şi asemănarea ei. Şi le pune un steag în vârf. Nu există o reţetă de succes, dar au devenit clasice următoarele metode: diplomaţie, martiraj, război, bani, fund. Da, trebuie să recunoaştem că fundul a jucat un rol major în istoria umanităţii, în special cel de femeie. Aşa cum în viaţă ai nevoie de noroc, şi pentru crearea unui stat naţional e nevoie de ceva similar – conjunctura politică. Ca orice pe lumea asta, pentru unii se întâmplă mai uşor şi pentru alţii mai greu, sau chiar deloc. La noi a fost mai greu şi a durat mai mult, dar am ştiut să fim în gară când a venit trenul nostru. La diplomaţie am stat binişor când a fost să ne naştem statul: ne-a vrut occidentul regat, ne-am jucat de-a regatul, apoi ne-au vrut ruşii republică, ne-am făcut republică. Acum ne vor stat membru, deci membru suntem... Regat din nou? Nicio problemă, deja avem câţiva regi în stand-by... La capitolul martiri am stat excelent, fără prea mari eforturi. În general, martirilor noştri nu le-a plăcut să fie corecţi din punct de vedere politic, dar cei mai mulţi au fost cool. Când a fost de război, am fost şi noi pe acolo, şi nu puţin. Şi la stânga, şi la dreapta, după cum s-a î