Vise americane / American Dreamz (SUA, 2006), de Paul Weitz.

În comedia satirică hollywoodiană Vise americane, Dennis Quaid joacă rolul unui preşedinte american deprimat. Motivul depresiei lui este situaţia din Orientul Mijlociu, pe care n-o mai controlează. De fapt, judecînd după încruntătura nedumerită cu care întîmpină orice informaţie, preşedintele n-a controlat niciodată nimic, nici măcar situaţia propriului şliţ. Nu ni se spune cum a ajuns preşedinte, dar la un moment dat ni se sugerează că a urmat exemplul tăticului său. Ni se mai sugerează că, în trecut, a avut probleme cu băutura. Am, aşa, ca un fel de senzaţie că toate astea sînt aluzii la o persoană reală, dar să fiu al naibii dacă am vreo idee despre cine ar putea fi vorba. În fine, preşedintele e atît de deprimat încît s-a apucat de citit. Cînd o vede şi pe asta, asistentul său (un Willem Dafoe foarte deghizat) intră imediat în acţiune şi îi aranjează o serie de apariţii la televizor, ca să-i ridice la loc moralul şi cota de popularitate. Una dintre emisiunile respective este o emisiune-concurs difuzată în toată lumea şi dedicată descoperirii de noi talente muzicale. Îl vedem pe realizator (Hugh Grant) instruindu-şi echipa de descoperitori: "Nu-i vreau doar talentaţi, ci şi umani. Şi prin umani înţeleg cu defecte. Şi prin oameni cu defecte înţeleg ciudaţi. Deci aduceţi-mi nişte ciudaţi". Satira e şi aici la fel de la îndemînă ca în cazul lui Bush şi după 20 de minute realizezi că filmul riscă să fie prea leneş - să se mulţumească să puncteze la ocaziile evidente, prin execuţii banale -, dar tot e o plăcere să-l vezi pe Grant într-un rol de ticălos - exprimîndu-şi plictisul prin fiecare clipire, jucîndu-se cu frazele pentru că asta-i singura distracţie pe care o poate scoate din conversaţia cu genul de oameni cu care s-a obişnuit să vină în contact: "Vreau pe cineva de care să rîd, pe cineva de