Deplâng, de ceva vreme, gemetele competente ale „analiştilor” de toate soiurile. Multilateral dezvoltaţi şi multicultural instruiţi, unici dar ubicuui, ei minunează naţiunea cu priceperi enciclopedice şi abilităţi abisale: politologia şi fotbalul, ştiinţa şi religia, sociologia şi show-bizz-ul, economia şi starea vremii, sunt doar câteva exemple de domenii care n-au nici o taină pentru tălmacii noştri.

De curând, în aria lor de măiastră acoperire a apărut un nou domeniu: dreptul cu toate ramurile lui, de la constituţional la procedură civilă, de la penal la proprietate intelectuală. Dreptul pare să fie noua pasiune a analiştilor, mândri nevoie mare de producţia de raţionamente juridice pe hectar de talk-show.

Ca jurist, am fost adesea surprins şi indignat de tonele de prostii debitate ca analize de drept în studiourile TV şi în diverse jurnale. Iritat şi contrariat, mi-am vărsat năduful în discuţii cu prietenii şi-n câteva intervenţii de gazetă şi m-am bucurat uneori că protestele mele nu-s singulare[1]. N-am sperat, evident, că asemenea intervenţii vor avea ca efect reducerea din canale a numărului de braconieri de silogisme: deh, datul cu părerea în prime time pare să fie un ingredient obligatoriu al ratingului de presă. Şi-apoi, indigesta logică de tabloid n-are nimic în comun cu logica juridică. Dacă însă de la diverse antene şi ziare de scandal nu am aşteptări pe subiect, de la publicaţiile cu ştaif cred că putem pretinde, totuşi, un dram suplimentar de consideraţie pentru ştiinţa dreptului şi logica lui.

Convins de rezonabilitatea unei asemenea exigenţe, mă declar în continuare contrariat de anumite interpretări pe teme juridice dezvoltate în catedre serioase şi de ţinută. Bunăoară, articolul lui Cristian Ghinea, „Dreptul constituţional la hârtie igienică groasă”, Dilema veche, numărul 475 din 21-27 martie 2013. În articolul cu pricina, domn