Cine plateste muzica, acela comanda si dansul. Sa fim realisti: oricit ar evolua democratia si spiritul democratic, in chestiunile militare - legate strins de cele economice -, cel mai puternic si care contribuie cel mai mult va avea si cuvintul cel mai greu. NATO s-a nascut, in 1949, ca organizatie militara; scopul ei fundamental, asa cum rezulta din Tratatul de constituire, era cel defensiv si viza, in esenta, Uniunea Sovietica si, eventual, China comunista. Se stie, insa, ca cea mai buna aparare este atacul, asa incit NATO a fost nevoita sa intervina in diferite parti ale lumii unde fel de fel de conflicte puneau in pericol milioane de oameni si chiar echilibrul de forte pe arii geografice mari. Intotdeauna NATO a cerut aprobarea ONU, sau macar a Consiliului de Securitate, dar lipsa acesteia nu a impiedicat-o, uneori, ca mai intii sa intervina si apoi sa justifice. Este o organizatie preponderent militara, iar istoria ne invata ca asemenea organizatii au un apetit remarcabil pentru autonomie, pentru libertate de actiune - dincolo de sau in pofida deciziilor, rapoartelor sau rezolutiilor adoptate de fel de fel de foruri democratice. Si NATO are un asemenea for. Numele sau s-a schimbat, de-a lungul timpului. In 1955, cind s-a intrunit prima data la Paris, se numea „Conferinta Membrilor de Parlamente din tarile NATO", apoi „Conferinta Parlamentarilor NATO", „Adunarea Nord-Atlantica", iar in prezent poarta numele de „Adunarea Parlamentara NATO" (AP NATO). Aceasta se intruneste in sesiune plenara o data pe an si functioneaza dupa reguli si proceduri similare celor din parlamentele nationale. Are 5 Comisii in care se dezbat proiecte de rapoarte si rezolutii care, mai apoi, sint prezentate Plenului. Membrii ei sint deputati si senatori desemnati de parlamentele nationale, fiecare tara membra avind un numar fix de delegati - Romania are 10 .Ultima ei sesiune plenara a avu