Poeţii europeni ai modernităţii au prevestit decăderea cuvintelor, însă (ca de obicei) nimeni nu i-a băgat în seamă. Suferim de o vădită "logopatie" administrată ca eliberare de responsabilitatea propriilor enunţuri. În ultimele decenii, tiparul ultra-rapid, imprimanta, e-mailul, vehicularea textelor pe web şi mai cu seamă giganticul trafic mediatic au provocat banalizarea oricărui limbaj. Prin utilizarea lor extensiv-democratică (vreau să spun: necenzurată deontologic) actul de comunicare s-a prefăcut într-o practică anonimă şi incontrolabilă. Cuvintele proliferează malign, se anulează prin inflaţie, se reifică în figuri mentale inerte... Ne întîmpină aici latura saturniană a revoluţiei tehnologice, dar şi esenţiala sfidare pe care umanismul tradiţional (adică "omul creştin") o primeşte deja în moalele capului. E minunat că orice posesor de computer îşi poate fabrica o carte. La îndemîna unui "clic", autorul de astăzi are ocazia de a răspîndi o conferinţă - sau un protest - spre toţi locatarii agendei sale de contacte. Indivizii cei mai obişnuiţi, inflamaţi de orgoliul simplei lor existenţe, îşi tapează site -uri personale, unde tot ce-i priveşte - de la fotografiile de familie, pînă la opiniunile despre viaţă - începe să-i privească, impudic, şi pe ceilalţi. Trăim într-un exhibiţionism generalizat, care expune orice "ofertă" la irelevanţa produsului de serie. Două sînt reacţiile cele mai frecvente în faţa acestei epoci de vacarm asurzitor. De o parte stau cei care spun: asta e! Trebuie să ne adaptăm, dat fiind că estomparea graniţei dintre public şi privat e un fapt imparabil. Dacă nu comunici, nu exişti, aşa că eşti condamnat la zgomot & furie, chiar dacă deteşti voaiorismul catodic, impostura discursivă sau amalgamul valorilor. De cealaltă parte se aşază cei pentru care soluţia pare a fi refugiul în trecut, într-o intimitate blindată sau în ficţiunea lumil