„Dragul meu“ – îmi spuse, la un moment dat, amicul meu Tăică, profesor la Asistenţă Socială – „mă ştii, am fost toată viaţa mea un om evlavios, de aceea am şi ales Teologia (chiar dacă nu am mers pe calea pastorală!)... Familia mea m-a crescut cu frica lui Dumnezeu, ţin posturile, respect canoanele, pot fi numit – zic eu –, fără mari ezitări, un bun practicant.“ „Şi totuşi“, continuă, cu o undă de disperare în glas, Tăică, „în urmă cu vreo şase luni, în Postul Paştelui, duhovnicul meu, Părintele N., la spovedania regulată, m-a găsit într-o imensă culpă faţă de cele sfinte. M-a întrebat, destul de abrupt, dacă eu îl salut cum se cuvine, în fiecare zi, pe Domnul. «Nu înţeleg prea bine, părinte», am răspuns. «Ce vreţi să spuneţi?» «Păi», m-a lămurit venerabilul preot, «te închini adecvat atunci cînd treci pe lîngă o biserică?» A trebuit să recunosc că nu făceam acest gest. Nu jena, nu reaua-credinţă şi nici măcar aroganţa nu erau de vină, ci graba şi neatenţia, vicii structurale de care nu am reuşit niciodată să mă dezbăr. «Ei, vezi, dragule», a spus duhovnicul solemn, «asta este o mare greşeală. Nesalutînd biserica, prin gestul sfintei cruci, tu, de fapt, îl ignori pe însuşi Dumnezeu, care devine, astfel, în viaţa ta, o realitate ipotetică şi nu o prezenţă vie, consistentă, aşa cum ar fi normal.»“
DE ACELASI AUTOR Valetul şi politica Dilemele unui cetăţean european Despre aristocraţia literaturii Analize de vacanţă „Cuvintele lui mi-au sfredelit creierul“, adăugă profesorul după o scurtă pauză. „Mi-am dat seama imediat cîtă dreptate avea. Trăiam într-o nesimţitoare indiferenţă faţă de ideea credinţei adevărate. Mă raportam la sacralitate ca la o abstracţiune, neacordîndu-i atenţia cuvenită. În acest context, nici un dubiu, dumnezeirea era pentru mine un concept gol, pur ritualic, mai neînsemnat chiar decît gustarea de dimineaţă, căreia – nu-i aşa? – îi acord
