Imi este foarte greu sa scriu cuvintele. Le-am citit cu litere mari pe prima pagina a unei reviste, am mers, impreuna cu cei cativa prieteni care au mai ramas, din Bucuresti la Tohanii Vechi si totusi, scriindu-le eu, am ciudata senzatie a ireparabilului produs abia cand le astern aici. As fi lasat timpul sa mai treaca. Pentru ca apele negre, involburate sa se reaseze in albia lor fireasca si sa pot desena, din nou, chipul viului asa cum se reimagineaza el din cartile sale. Si pentru ca, la disparitia unui om, se spun atat de multe vorbe fara rost, patetice, gaunoase, incat parem a-i mai lua inca o data sansa de a fi fost viu. Dar si pentru ca e prea mult!

De catva timp incoace, gasesc mai in fiecare saptamana atacuri directe sau mai voalate la adresa generatiei optzeci. Nu ma deranjeaza. Dreptul la opinie este garantat, iar la noi libertatea - inclusiv cea de exprimare - nu se asociaza asumarii responsabilitatii faptelor si vorbelor. Unele reactii sunt, omeneste, de inteles. Probabil ca autorii lor nu au avut jucarii in copilarie, nu erau primiti in echipele de miuta decat la schimb cu trei de 11 m, iar abecedarul li s-a parut cea mai grea carte a lumii, pentru a carei descifrare iti trebuie mai mult de-o viata.

A-ti asuma absenta studiilor ca pe-o aura de martir, de revoltat sau de disident e-o prostie la care pot consimti doar cei care, asemenea lor, mai cred ca orizontul vast cultural perverteste junele talentat.

Eu nu vad in faptul ca am pornit cu "Olecuta" - cum era poreclit - in acelasi timp in clasa I, iar pe cand noi terminam a opta el se straduia cu a treia, un gest al unui spirit rebel, ci cu totul altceva. Adica exact ceea ce este.

Frustrarile culturale sunt, asadar, de inteles. Ele iau forma unor reprosuri aberante, multe dovedind mentalitati, apucaturi ce frizeaza grotescul.

Spre a argumenta acuza de politica de grup, a