Cineva m-a întrebat ieri de ce nu am fost mai dur cu Gică Popescu sâmbătă la „3x3“. Îmi zicea că trebuia să îl iau mai tare, să îl fac să mărturisească. Amicul meu părea că ştie deja adevărul şi se plângea de faptul că nu l-am spus clar în emisiune. Omul „ştia sigur“ că Gică Popescu turnase la Securitate în anii ‘80. Ce probe aveţi?, îl întreb. Lasă că ştie toată lumea. Mata nu citeşti presa? Nu!, fac pe naivul. Îl întreb dacă a văzut dosarul de la CNSAS. Nu! Atunci cum aduceţi asemenea acuzaţii? Ridică din umeri şi zice: Uite aşa! Asta m-a pus pe gânduri. Graba de a judeca înainte de a avea cea mai mică informaţie concretă nu e un lucru bun. Nu tot ce scrie presa este şi adevărat. E obligatoriu să judeci cu capul tău. Realitatea este că de obicei cineva îşi ia informaţia dintr-o singură sursă. Eventual urmăreşte sporadic unu-două programe de ştiri TV. Din lipsă de timp, fireşte. Cine verifică (timp, mijloace?) mulţimea de ştiri cu care eşti bombardat zilnic? Asta ne face vulnerabili, dependenţi de mass-media. Consumatorul este uşor de „dus“ într-o direcţie sau alta, făcut să creadă sau să nu creadă anumite lucruri. Opinia este extrem de volatilă şi lumea influenţabilă. Comuniştii ştiau asta bine; foloseau două instrumente: cenzură şi propagandă. Pe de o parte îţi interziceau accesul la anumite informaţii, pe de alta, în loc de ştiri furnizau prin Scânteia, televiziune, radio o ficţiune cu care înlocuiau realitatea. Se obţinea un „om nou“ care trăia într-o irealitate; regimul putea uşor minţi, controla, manipula. Azi, mijloacele sunt mult mai sofisticate. Societatea deschisă are legile ei, scrise şi nescrise. Noi am rămas cam aceiaşi, grăbiţi să dăm verdicte, să „facem caz“, să aruncăm anatema. Sau, dimpotrivă, să lăudăm, să linguşim, să ne extaziem în faţa diverşilor idoli de câteva ore, zile, săptămâni.

Esenţial este judecata critică. Iar cazul Gică Popescu e