"Nu mi-a plăcut deloc slujba! Cred că preotul ăla a fost de vină, n-avea har, se vedea de la o poştă că vrea să-şi termine treaba cît mai repede... La noi, în Ardeal, nu-i aşa! La înmormîntări plînge toată lumea, iar mortu' e transportat de la capelă la groapă cu dric tras de cai! Aicea, la voi, nu se mai respectă nici o tradiţie.", zice o rudă prin alianţă în timp ce degustă coliva pe care o apreciază drept foarte bună. În sufragerie, la masă, fostele prietene mai cer încă un pahar de vin şi devin guralive. Una dintre ele îşi dă cu părerea cît a costat cu totul înmormîntarea. "Trebuie să fi fost vreo trei-patru milioane", crede ea, iar cînd aude de paisprezece milioane se sperie de-a binelea mai ales că a împlinit de curînd optzeci şi nouă de ani şi a început să pună nişte bani deoparte, din pensie. "În ţara asta nici să mori nu-ţi mai permiţi!", declară ea, apoi începe să povestească despre un văr de al ei, de la ţară, care la numai şaptezeci de ani are deja sicriul în pod, "frumos, din lemn de stejar, făcut pe măsurile lui... s-a şi pus odată în el ca să vadă dacă-i vine bine!". Îl consideră un om înţelept, doar că ea, chiar dacă i-ar urma exemplul, n-ar avea unde să pună sicriul, stă într-o garsonieră minusculă, "unde să-l pun? pe post de pat?". Începe să rîdă, îşi aprinde o ţigară. Atmosfera se destinde de-a binelea, mai ales că a plecat şi preotul respectiv care a spus de la început "că el n-are tarif", dar după ce a băgat banii în buzunar fără să se uite la ei, le-a amintit rudelor apropiate că-i aşteaptă "la nouă zile, la biserică, cu altă colivă!". O altă fostă prietenă, pentru care, în ultimii zece ani, înmormîntările altor foste prietene reprezintă adevărate evenimente mondene, a observat că "majoritatea preoţilor citesc şi dezleagă pînă la patruzeci de zile ca să nu le mai dea rudelor altă bătaie de cap şi altă cheltuială!". Praznicul încheie o av