Exista persoane pentru care nu numai ca Mersul trenurilor e o carte, dar e si singura pe care au tinut-o vreodata in mana.
Cand o persoana indelung necitita biruie un roman de 300 de pagini, e asemenea unei femei indelung neglijate, care tocmai a fost framantata temeinic de un barbat: simte ca s-a intamplat in sfarsit acel ceva ce trebuia sa se intample. Citind pana la capat romanul "Arhanghelul dreptatii", un om de vaza, pe nume Bebe M., era sa plesneasca de fericire. Autorul, un american mort de 100 de ani, il descria aievea chiar pe el, Bebe M., in chip de sfant pogorand pe pamant ca sa imparta adevarul si dreptatea. La oamenii indelung necititi, sentimentul ca au invins 300 de pagini nu e foarte diferit de sentimentul celui care invinge 300 de carti. Chestiunea e ce fel de carte le iese in cale in ziua cand acestia au senzatia ca a dat providenta peste ei. Daca e Cartea de telefon, nu-i rau, doar ca are prea multe personaje si e greu sa le tii minte pe toate. E bine si daca e o Carte de bucate, fiindca lectura unor retete de fasole cu carnati ori sarmale cu afumaturi e pentru multi oameni tot atat de incarcata de reverii ca o culegere de eseuri de Cioran.
Lui Bebe M. i-a venit sa citeasca primul roman din viata lui in prima saptamana din luna martie 2005. Pe urma nu i-a mai venit deloc. Faptul nu l-a nelinistit. Ce l-a tulburat nitel, pana s-a obisnuit cu noua lui soarta de arhanghel al dreptatii, a fost ca lumea nu a observat imediat ca-i crescusera aripi si ca-i ieseau niste raze pe cap. Poate din cauza limbajului. Cand treci brusc la un dialog plin de Dumnezei, de Cristosi si de Grijanii, dupa ce ai practicat unul mai modest, plin de aia ma-sii si de sa moara familia mea, excesul de evlavie iti produce in corp tot felul de fenomene. Bebe M. a simtit ca in maini i-au crescut o sabie si un sceptru. Intr-o vreme, la spitalele de nebuni, sectiile pentr
