Anunţarea unui summit de urgenţă în Iordania, la care participă lideri militari din SUA, Franţa, Germania, Italia, Canada, Turcia, Arabia Saudită şi Qatar, este o urmare binevenită după folosirea armelor chimice în Siria. Politica occidentală este la răscruce: comentarii sau acţiune, şlefuirea evenimentelor sau reacţia la ele.
După două campanii lungi şi dureroase în Irak şi Afganistan, înţeleg fiecare impuls al statelor de a se feri de turbulenţe, de a asista fără să intervină, de a-şi ascuţi limbajul, tocmai pentru a nu se angaja într-o intervenţie dură care ar urma să schimbe realitatea din teren. Dar trebuie să înţelegem că vor exista consecinţe dacă stăm să ne frângem mâinile în loc să le punem la treabă.
Oamenii se cutremură la gândul unei intervenţii militare. Dar contemplaţi viitoarele consecinţe ale inacţiunii şi tremuraţi: Siria, prinsă în carnagiul produs de brutalitatea lui Bashar al-Assad şi de ramurile afiliate al Al-Qaeda, un teren în care extremismul este mult mai periculos decât cel din Afganistanul anilor 1990; Egiptul în haos, iar Occidentul, oricât de nedrept, asistă ca şi cum dacă le-ar acorda sprijin, s-ar transforma într-o versiune sunnită a Iranului; şi Iranul însuşi, în ciuda noului preşedinte, încă este o dictatură teocratică, care deţine o bombă nucleară. Occidentul ar părea confuz, aliaţii săi ar fi consternaţi, iar duşmanii ar fi încurajaţi. Acesta este un scenariu de coşmar, dar nu este atât de departe de împlinire.
Să începem cu Egiptul. Pentru cei mai mulţi occidentali, este clar că armata egipteană a înlăturat un guvern ales democratic şi acum reprimă un partid politic legitim, omorându-i pe susţinători şi închizându-i liderii. Deci suntem pe un drum ferm spre ostracizarea noului guvern. Făcând aşa, credem că ne confirmăm valorile. Pot să înţeleg această viziune. Dar îmbrăţişarea ei ar fi o eroare strategică gravă.