Ca orice stat „cu interese limitate”, conform faimoasei formule inventată de marile puteri în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, încă de la apariţia ei pe scena politică internaţională România a fost nevoită să caute o alianţă sau cel puţin sprijinul uneia dintre puterile dominante pe continent pentru a-şi păstra sau extinde statu quo-ul.
După venirea pe tronul ţării a unui principe străin aparţinând unei dinastii germane, apropierea României de puterea de la Berlin a venit aproape firesc. La Congresul de Pace de la Berlin din 1878, Otto von Bismarck a sprijinit recunoaşterea independenţei României obţinută pe câmpurile de luptă din Balcani, ulterior luând sub aripa lui ocrotitoare micul stat de la gurile Dunării. A făcut acest lucru având interese politice, economice şi strategice evidente, aşa cum a avut şi Franţa lui Napoleon al III-lea când l-a sprijinit pe Alexandru Ioan Cuza, pentru că am speranţa că naivii care cred că o mare putere îţi oferă sprijin necondiţionat doar din dragoste pentru ginta latină sunt pe cale de dispariţie. Alianţa cu Germania a permis consolidarea şi modernizarea statului român, dar a avut, cum era şi firesc, un revers al medaliei. Sub presiunea acesteia, România a fost nevoită să încheie o alianţă cu Austro-Ungaria în 1883, la care a aderat imediat şi Berlinul, un acord ţinut secret faţă de opinia publică timp de decenii. O decizie dureroasă, dar necesară în perspectiva de care vorbeam, a consolidării statului abia înfiinţat.
La declanşarea războiului, în 1914, regele Carol a fost nevoit să se supună voinţei politice dominante la acea vreme şi să accepte neutralitatea României, deşi acordul din 1883 era încă în vigoare. Se spune că această decizie i-a grăbit sfârşitul bătrânului monarh. În cele din urmă, în 1916 am intrat în război de partea Antantei, o orientare externă filofranceză ce va dura mai bine de două decenii.
