Mulțimi indignate, piețe ocupate, guvern huiduit, un preşedinte căruia i se cerea cu insistenţă demisia: așa începea anul 2012 în România. Pe 12 ianuarie, pornea la Târgu Mureș – pentru a fi continuată la București și, apoi, în toată țara – varianta românească a mișcărilor indignaților. Ocazia fusese oferită de atacul gratuit al lui Traian Băsescu împotriva doctorului Raed Arafat în legătură cu disputele privind proiectul Legii sănătăţii, cheia de boltă a „reformei statului“. Prin aceste mișcări, o nouă relație a cetăţenilor cu spațiul public a fost inaugurată. Atît cu cea mai simplă dintre expresiile sale, spațiul public real, piața, în primul rînd Piața Universității, cît și cu spațiul public virtual, definit la noi mai mult de televiziuni decît de internet. Neîncrederea în politicieni, în primul rînd în cei de la putere și, mai ales, în Traian Băsescu, lua o forma cît se poate de politică. Dacă numeric contestarea nu a fost semnificativă, influența politică a mişcărilor de protest fost devastatoare. Două guverne s-au prăbușit, mai întîi guvernul Boc, la începutul lunii februarie, apoi și guvernul Ungureanu, la sfîrșitul lunii aprilie. Instabilitatea politică a ţinut tot anul și a fost aparent depășită doar după victoria categorică a USL în alegerile parlamentare din 9 decembrie și instalarea celui de-al doilea guvern Ponta. Dar, dincolo de evenimente, indignarea de la începutul anului, care s-a combinat cu „eșecul“ revocării lui Traian Băsescu, s-a transformat încet în resemnare. Potențialul experimentului democratic reprezentat de mișcarea indignaților rămîne însă intact și poate genera în 2013 noi proteste. Căci victoria clară a USL la parlamentare nu a fost rezultatul unui program politic alternativ, ci al refuzului categoric al politicii băsescianiste. Cu toate acestea, chiar dacă a pierdut toate confruntările electorale din 2012 – de două ori prin inte