Când vedem cât de puternică este natura în animale, nimeni nu înţelege aceeaşi problemă la om. Acesta trebuie să fie raţional, să se stăpânească, să îşi redirecţioneze energiile spre creaţie, rugăciune, gândire analitică…

De când animalele domestice stau pe lângă casa omului, şi-au pierdut libertatea şi chiar abilitatea de a-şi alege partenerul şi a se împerechea în voie. Ele depind întrutotul de stăpân pentru aşa ceva. Pot intra în rut şi pot ieşi fără ca măcar să întâlnească un exemplar din aceeaşi specie în curtea în care trăiesc toată viaţa. E ciudat şi dureros în acelaşi timp. E un fel de închisoare în care depinzi de gardian pentru orice, să mănânci, să bei, să mergi la femei.

Când eram copil am fost de câteva ori cu bunicul să ducem „vaca la taur”. Mă distra de pe atunci expresia asta. Suna atât de ciudat, ca şi cum mergeam să îi arătăm ceva bietei bovine, un film cu Franky ori Humphrey sau o pajişte cu iarbă verde care să o facă să uite de toate cele… Întreaga scenă era stranie pentru că asociam fără să vreau imaginea ştiută a bărbatului curtenitor şi cea a femeii timide cu „jocul” instinctual şi direct al animalelor. Dar şi mai ciudată era intervenţia permanentă a omului care deţinea taurul. Era de parcă animalul nu mai era capabil să execute singur „lovitura de la 11 metri”, iar stăpânul lui trebuia să-i pună mingea la picior, să garanteze „înscrierea golului” şi nu oricum, ci cu propriile mâini. El era plătit şi nu se putea juca, nu îşi putea permite ratarea, şi-ar fi stricat reputaţia de „peşte”… Evident că glumiţele erau la locul lor pe întreg parcursul prestării serviciului, marcat de altfel cu momente foarte serioase, de-a dreptul violente. La urmă ne luam vaca „executată”, „liniştită” acasă, eu având aceleaşi sentimente umane în minte, percepând-o pe aceasta ca fiind folosită, exploatată, violată chiar. Îmi era milă de ea deşi ştiam că