Am citit într-unul dintre ziarele de specialitate că Stancu „a lovit cu capul perfect”. Mi l-am şi închipuit ca un balaur cu şapte capete, printre care şi ăla perfect, bine că s-a nimerit să dea cu el. Vorba aia, capul face, capul trage la poartă. Fapt e că a dat gol unul dintre preferaţii lui Piţurcă, dar dacă e băgat mereu, cu obstinaţie, până la urmă se întâmplă inevitabilul. Şi Tatu a dat-o în aţe, asta nu înseamnă decât că s-a mai vopsit puţin gardul. Dacă ar juca atacant, Stancu s-ar lipi mai des de gol, dar el este folosit de domnu’ Piţi în bandă, acolo unde ar fi mult mai util Maxim. Şi, iată, jucătorul cu cel mai mare potenţial de creştere din România a fost introdus la spartul târgului! Cum, de ce? Nu există explicaţie logică, ceea ce ştim este că selecţionerul nu regretă. Păi sigur, orgolioşii proşti nu au de ce să aibă regrete, ei sunt infailibili. Oricum, dacă e să ne surprindă ceva după primul meci cu Grecia, e lipsa de noroc a domnului Piţi. El n-a pregătit echipa nici mai bine, nici mai prost. La primul gol se putea ridica fanionul, era la limită, însă moneda a căzut pe partea cealaltă. Apoi am înscris noi. Sau tot ei? Şi noi, şi ei! Momentul de 1-1 ar fi putut fi extraordinar, numai să fi ţinut măcar atât cât să-i impacienteze pe greci, să le picure îndoială în creiere. Dimpotrivă, efectul a fost pe dos, turbo-golul de 2-1 ne-a fixat la podea. Impresia era că grecii ne puteau înscrie oricând, numai să-şi propună. Noroc că şi-au propus destul de puţin, au mai dat un gol în repriză şi gata. Asta, într-o anumită conjunctură, ar putea să-i coste. Suntem capabili să întoarcem lucrurile în favoarea noastră la Bucureşti? Da, cu condiţia să avem şansa primului gol şi să menţinem situaţia asta suficient timp. După care... golul calificării poate pica şi din cer, ca para mălăiaţă, în ultimul minut al prelungirilor. Desigur, Piţurcă ar avea principalul mer