Care sunt consecinţele banilor cheltuiţi pentru apariţiile la TV de politicieni, în campania pentru europarlamentare?

Extinderea unei prevederi discutabile, apărute pentru prima oară în legea electorală referitoare la uninominal, consfinţeşte la statu-quoul politic şi creează o complicitate nedorită din punct de vedere democratic între politicieni şi unele televiziuni.

Dacă până la uninominal România dădea dovadă de un exces de pudoare în materie, acum asistăm la o exagerare de sens contrar. Spoturile electorale şi calupurile de promovare dedicate nu reprezintă o problemă, atâta timp cât sunt marcate ca publicitate politică, contrar legilor anterioare. Dintr-un motiv sau altul, legea de la uninominal - şi cea de la europarlamentare, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 11/2009, care extinde prevederile legii precedente - permite vânzarea unor porţiuni din grila obişnuită a televiziunilor, cu aceiaşi moderatori, aceleaşi nume de emisiuni şi aceleaşi decoruri ca în regim gratuit, jurnalistic. Am discutat la uninominal despre bizareria unei atari situaţii, care amestecă publicitatea şi conţinutul editorial: cum gestionează moderatorii invitaţii cu plată din studio? Se cronometrează şi facturează timpul consumat separat de fiecare invitat, se „vinde” mai multora întreaga durată a emisiunii? Cât de jurnalistice mai sunt întrebările gazdei, dacă invitatul a plătit ca să apară?

S-a spus că legea e în regulă, fiindcă oficializează practica unor moderatori de a emite facturi pentru „consultanţă politică” oamenilor pe care îi invită la talk-show-uri, despre care a vorbit de pildă Adriana Săftoiu. Constituie asta o scuză pentru amestecarea conţinutului jurnalistic cu cel publicitar? Câinele de pază al democraţiei e hrănit, în orice caz, chiar de lupi.

La uninominal, singura televiziune care a afirmat clar că nu va percepe taxe pentru