Cartea lui Andrei Oişteanu despre narcoticele din cultura română este, de departe, cel mai aşteptat studiu din ultimii ani. Acest studiu de antropologie culturală încântă prin bogăţia şi acurateţea informaţiilor, prin interpretările şi ineditul conexiunilor făcute de un autor dezinhibat, fără prejudecăţi.
În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România „s-a schimbat patternul narcofiliei şi portretul-robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau de boierul (sau chiar de târgoveţul) din epoca fanariotă, care «bea afion» pentru a fi «cu kyef», după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul «progresist», care învăţa la Paris nu doar «la gât cravatei cum se leagă nodul», ci şi cum se ţine «în dinţi ţigara lungăreaţă».
În fine, nu mai era vorba nici de studentul postpaşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sânge. În timpul Primului Război Mondial, morfina şi alte narcotice au fost masiv folosite şi în spitalele româneşti, atât pentru alinarea durerilor suportate de răniţi, cât şi pentru anestezierea celor operaţi. În unele cazuri, dependenţa de aceste narcotice a continuat după externare.
De asemenea, unele năravuri mai mult sau mai puţin noi (inclusiv consumul de narcotice) au fost introduse în spaţiul românesc prin prezenţa multor ofiţeri din armate străine (franceză, germană, austro-ungară etc.), dar şi prin refugierea din Rusia pe teritoriul românesc a multor ofiţeri, nobili, intelectuali cu profesii liberale, negustori etc., după instaurarea dictaturii bolşevice.
Cele mai folosite droguri în această epocă au fost morfina, heroina, cocaina, opiul (laudanum) şi eterul. Oricine frunzăreşte ziarele româneşti interbelice vede cât de frecvent aborda presa problema folosirii ilicite a drogu
