Atunci când se frânge o trestie, te întrebi: de ce? Pentru că o bate vântul, ţi se spune. Sau pentru că trestia e bătrână, gata, i-a venit sorocul.
Dar Mădălina Manole nu se afla la apusul vieţii, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu, şi nici vifor prea mare nu părea să şuiere pe uliţa ei. Era o femeie în floarea vârstei, cu un trecut bogat şi cu un prezent aşezat. La 43 de ani, avea de toate: un soţ, un copil, părinţi, socri, prieteni. Plus o carieră plină de succese, plus o situaţie materială pe care mulţi ar invidia-o...
Avea, dar nu şi-a dat seama cât de fericită ar fi putut fi. Şi cât de important e să trăieşti ca să te bucuri de toate astea...
Tragedia „fetei cu părul de foc" îmi aduce în minte povestea unei bătrâne dintr-un sat uitat de lume. Îşi pierduse bărbatul în vremuri imemoriale (eu, unul, nu l-am prins în viaţă, deşi cunoşteam fiecare frunză din „prunii lu' Lecu" şi beam apă zilnic din „izvoru' lu' Lecu"), iar copiii şi nepoţii erau departe, risipiţi în lume. Destinul o lovise crunt când singurul fiu care-i rămăsese alături, să-i fie mângâiere la bătrâneţe, murise înecat într-o fântână...
Ţaţa Ioana era o femeie bătrână, singură, lovită de sărăcie. Şi-a jelit fiul, şi-a oblojit cu buruieni bubele bătrâneţii şi a continuat să lupte pentru viaţă. Aşa stafidită cum era, bolnavă şi adusă de spate, îşi păştea zilnic cele trei-patru vaci, le mulgea, făcea urdă şi dădea zerul la porci. Se trezea în zori, pe răcoare, şi îngrijea grădina de legume. Plivea buruienile, înarmată cu o săpăligă preistorică. La amiază, când era arşiţa mai mare, se punea în patul ei cu saltea de paie şi dormea un ceas, două, apoi o lua de la capăt. Făcea de mâncare într-o tigaie, fierbea câţiva cartofi, punea două-trei mere în traistă şi ieşea din nou cu vitele la câmp. Iar în timp ce Joiana, Dumana şi Mercureana păşteau, bătrâna strângea vreascuri de pe la marginea păd