După dezbaterea publică Norman Manea şi cititorii săi, organizată sub egida Observatorului cultural, pe 14 aprilie, la Muzeul Literaturii Române, şi după lansarea seriei de autor de pe 15 aprilie, de la ICR, miercuri, 16 aprilie, la sediul GDS, a avut loc o masă rotundă cu Norman Manea, cu tema Exilul – o traumă privilegiată, moderată de scriitorii Gabriela Adameşteanu şi Stelian Tănase. Sala a devenit neîncăpătoare, aducînd la un loc nume dintre cele mai importante ale culturii române: Leon Volovici, Ion Vianu, Mircea Anghelescu, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie, Andrei Oişteanu, Magdalena Boiangiu, Devis Grebu, Radu F. Alexandru, Gelu Dorian etc. Timp de două ore, într-o atmosferă destinsă, dominată de bucuria nedisimulată a celor prezenţi de a se afla atît de aproape de Norman Manea, de a-l asculta şi de a i se adresa, s-au depănat amintiri de dinainte de ’86, din primii ani ai exilului (mulţi dintre cei prezenţi fiind trecuţi prin experienţa, mai mult sau mai puţin dorită, de a-şi fi părăsit ţara), dar s-a discutat şi despre „condiţia de exilat“. Deoarece în anii ’80 evreii aveau „privilegiul“ de a putea părăsi legal România, ca soluţie convenabilă atît pentru ei, cît şi pentru autorităţile socialiste, prima întrebare a Gabrielei Adameşteanu la care Norman Manea a răspuns a fost legată de opţiunea sa de a întîrzia să aleagă calea exilului. Norman Manea a declarat că, obişnuit cu exilul interior, se ferea de o traumă necunoscută, deoarece găsise o tămăduire relativă în scris şi era convins că, dacă va pleca, nu mai are şanse tocmai pentru scris. Această legătură dintre scris şi exil, a cărui traumă a fost atenuată de succesele literare, este ideea ce a străbătut cele mai multe intervenţii şi care ar putea explica trecuta, prezenta şi viitoarea condiţie de exilat a lui Norman Manea. Deşi în sală s-au făcut speculaţii în legătură cu data la care s-a sfîrşit exilul ac