Când apele sunt tulburi, când ceaţa e atât de groasă că nu mai distingi steagurile (or fi ale inamicului, or fi ale propriei armate), când hărmălaia îţi şterge din memorie orice melodie Când apele sunt tulburi, când ceaţa e atât de groasă că nu mai distingi steagurile (or fi ale inamicului, or fi ale propriei armate), când hărmălaia îţi şterge din memorie orice melodie decentă, ţi se face o poftă cumplită de liniştita, cumintea şi, vai, mediocra cale de mijloc. Acea ipotetică, neurmată în realitate de mai nimeni şi lăudată de toţi. Nu sunt puţine ţările europene care visează un partid al moderaţilor de centru, uitând sau pierzând cu bună ştiinţă din calcule, rigorile… geometriei, la urma urmei, ca şi centrul ăla nu se determină decât în funcţie de ceea ce cu oroare resping: marginile. Ca să nu le zicem extreme, dreapta sau stânga sau cum vrem să numim laturile faţă de care s-ar poziţiona ipoteticul centru. Mai nimeni n-a reuşit în democraţia parlamentară a bătrânului continent, dar dorinţa de calm aprinde mai toate spiritele, mai ales când majorităţile ieşite din alegeri sunt fragile şi uşor de răsturnat, mai ales când, în lipsa unei mari coaliţii (nemţeşti) fiecare se bate cu fiecare spre deliciul (de fapt, tragedia) publicului plictisit să voteze. Nu ştiu dacă, în situaţiile de disconfort social, de neîncredere, de lipsă de perspectivă, adică de brambureală, mai pe româneşte, există un repertoar, o listă de evenimente care să te scoată din mocirla prezentului, o listă abil inventată, universal valabilă, bifată cu inteligenţă la timpul potrivit şi în locul potrivit. Dar se vede cu ochiul liber că în situaţiile tensionate, de oriunde ar fi ele în lumea asta largă, apare câte ceva care te extrage, fie şi pentru puţin timp, din contingent. Ba mişună nestingherită pe pajiştile planetei vaca nebună, ba fâlfâie din aripile mortale gripa aviară, ba porcul trichinelos ame