In 1978, Ion Deac Bistrita deschidea la sala Simeza o expozitie dominata de portrete cioplite in lemn de dimensiuni exceptionale. In perioada interbelica, doar cativa sculptori ciopleau lemn si piatra, iar practica cioplitului (direct carving, taille-directe pe care o elogia Brancusi) se confunda cu modernitatea, tot asa cum azi fotografia, arta video sau arta pe computer sunt locurile unde se produce si se consuma noutatea. In anii '70, simpozioanele de sculptura in aer liber au dus la generalizarea si banalizarea acestei tehnici.
Cu toate acestea, utilizarea lemnului pentru portret individualizat, cum incerca Deac, era destul de putin obisnuita si surprinzatoare. Cu mijloace extrem de simple, minimale, crestaturi de barda si dalta care despica si hasureaza lemnul cu o energie care aminteste de xilogravurile expresionistilor germani de la inceput de secol XX, dar si de contemporanul nostru Baselitz, Deac reusea sa anime figurile sale intr-un mod cu totul neconventional, violent antiacademic. In acest sens, Deac Bistrita a prefigurat cautari foarte actuale in sculptura romaneasca de azi.
Pe de alta parte, reliefurile abstracte in lemn de esenta tare, nuc sau stejar pe care le lucra Deac cam in aceeasi perioada readuceau in actualitate un gen oarecum abandonat odata cu triumful abstractiei. Datorita ambiguitatii sale de gen intermediar intre pictura si sculptura, relieful era potrivit structurilor narative pe care abstractia le-a eliminat. Reliefurile sale abstracte sunt un fel de inventar al posibilitatilor expresive ale unei tehnici asociate unui anumit material, un fel de alfabet al cioplirii.
Cealalta directie a sculpturii lui Deac, pe care o continua si azi, tine de convingerea lui ca sculptura nu este numai volum care ocupa spatiul, ci la randul ei contine spatiu, este si interioritate. Pentru a revela spatiul interior, sculptorul a recurs
