Cuprinsă de frenezia atingerii obiectivului stabilit de conducătorii majorităţii parlamentare actuale, Comisia de revizuire de la parlament, ni se spune, lucrează cu energie nedomolită. Sfidând oboseala, dând dovadă de un devotament  emoţionant faţă de patrie, aleşii noştri adoptă amendament după amendament, pregătind noua  temelie a libertăţilor noastre. Şi cum transparenţa este cheia de boltă a eşafodajului politic, cetăţenii vor afla detaliile concrete legate de conţinutul constituţiei abia în clipa în care vor  fi chemaţi să voteze. În contextul unui prag la referendum scăzut oportun, ratificarea  revizuirii devine o  datorie civică.

Ca şi în alte ocazii, partidele politice parlamentare, din  opoziţie sau de la putere,  îşi probează   disponibilitatea lor de a ignora, deliberat, în numele suveranităţii, naţiunea  la a cărei  reprezentare contribuie.  După ce procedura de consultare (formală) încredinţată Forumului Constituţional a fost  finalizată,  politicienii procedează la încununarea unei opere despre care suntem informaţi că va conduce la sporirea gradului de democratism.  În absenţa unui proces de reflecţie, în absenţa unei raportări la valorile ce urmează a fi incorporate, opera de amendare a legii fundamentale stă sub dublul semn al improvizaţiei şi al  personalizării  soluţiilor  juridice.

Există, oare, în România anului 2013 un moment constituţional care să justifice această precipitare înspre revizuire?   Întrebarea este, evident, una  retorică. Discuţiile în marginea  constituţiei, ni se comunică de către noii părinţi fondatori, vizează eliminarea   tensiunilor intra-executive, inaugurând o pace politică de durată:  în loc de “ preşedinte”, “ şef de stat”.  Confuzia dintre  modelele de regim politic, dintre tipurile de preşedinţie este vizibilă şi ea traduce gradul de  amatorism  şi de patimă introdus în ecuaţia  revizuirii , astăzi. @N