Scriitorii români stabiliţi la New York sunt marcaţi aproape toţi, într-un mod surprinzător, de provincialism. În cel mai mare oraş al lumii, conştiinţa lor literară nu o depăşeşte pe aceea a autorilor locali din Mizil sau Dolhasca. Înainte de a-i cunoaşte, te gândeşti la ei paralizat de respect, închipuindu-ţi în mod greşit că li s-a transmis ceva din grandoarea şi efervescenţa New York-ului. Dar, la faţa locului, constaţi că aproape tot ceea ce înseamnă viaţa lor literară - cărţi publicate, cenacluri, reviste, întâlniri la câte unul dintre ei acasă, ierarhii stabilite în urma unor discuţii aprinse şi contestate a doua zi etc. - este mărunt şi fără viitor. Dacă se mai şi întâmplă să stai de vorbă cu un autor ca Gabriel Pleşea, care, mereu agitat şi revendicativ, face paradă de anticomunism şi te somează să-i elogiezi cărţile puerile în publicaţiile din România, îţi vine să regreţi că ai mai traversat Atlanticul.
Printre puţinii scriitori români stabiliţi la New York care pot fi consideraţi profesionişti ai scrisului şi care contează în literatura română contemporană se numără Mircea Săndulescu. Un recent roman al său, Un loc bun să te sinucizi, nu numai că intră în concurenţă directă cu cele mai valoroase romane româneşti apărute după 1989, dar atrage atenţia printr-o perspectivă inedită asupra societăţii româneşti de azi, aceea a unui român plecat de multă vreme din România.
Mircea Săndulescu (născut la 20 septembrie 1945 la Brăila) a fost considerat cândva, alături de Ioan Dan Nicolescu, o promisiune a prozei româneşti. A debutat în 1969 cu o povestire, Al doilea musafir, publicată în Luceafărul, iar prima carte, romanul Victorie clandestină, i-a apărut la Editura Cartea Românească, în 1977. Nicolae Manolescu l-a remarcat imediat, considerându-l "singurul romancier de mare anvergură apărut în ultimii şapte-opt ani", dar tot Nicolae Manolescu, co