Dat fiind că m-am întors la practica regulată, constantă a cronicii de întîmpinare abia prin 2010, a trebuit să-mi recunosc eșecul în a ține pasul cu întreaga producție poetică a anilor trecuți. Așa că am descoperit volumul lui Alexandru Mușina cu o întîrziere de nepermis. Cronica de față este o încercare de recuperare personală și un semn de apreciere față de acest volum, ignorat nu doar de mine... Nu mai pot citi poezia care nu încearcă să pună în pagină (sau în sunet) singurul lucru care contează: întîlnirea cu Sacrul. La fel cum mă deranjează acele versuri dedicate exclusiv Eului înălțat la rang de Obiect suprem al literaturii. Un poem văduvit chiar și de unul dintre palierele de interpretare este unul șchiop, un monstru care-și exhibă diformitățile cu nerușinarea unui cerșetor dintr-o curte a miracolelor. Volumul lui Alexandru Mușina, o amplă alegorie, este rostirea unui Eu mitic, un martor al apocalipsei, ascuns printre faldurile putrezite ale realului. Un Eu colectiv, asemănător Corului antic, lipsit de Corifeu, însă: „Apoi ne-am născut. Noi. Fiii iernii,/ Ai timp­ului ros de șoareci și carii“. Martor al unor vremuri așezate sub „semnul Piticului, în zodia Tumorii“, versul aduce cu sine energia mărturisirii, a profeției împlinite. Fiul iernii este cel ce descifrează cu ochi îmbătrîniți descompunerea materiei, a palpabilului, sub acțiunea violent-concupiscentă a Răului. Este un poem de o forță extremă, o ieremiadă îmblînzită doar de atingerea nostalgiei. Singurul refugiu din calea barbarilor este memoria: „E îndeajuns/ Să ies pe cîmp, în pădure și să privesc/ Tinerii frasini, stejarii-n putere, lujerul verde-al/ Porumbului, animalele fragede și nepăsătoare,/ Ca să simt/ Că am uitat ceva, că nu-mi mai pot aminti“. O memorie inaccesibilă, obiect supus aceleiași descompuneri, ale cărei urme vagi sînt nostalgia după un timp trecut. Este, după Compagnon, semnul