Sarkozy a avut dreptate când a spus că această criză marchează „veritabilul început al secolului XXI“. Până nu demult, adversarii  îl porecleau „Sarkozy Americanul“. Cei mai duri îl bănuiau chiar că voia să facă praf valorile Republicii, odată cu Franţa. De trei săptămâni încoace însă, sarkofobii cei mai frenetici pot să măsoare dimensiunea erorii de apreciere pe care au făcut-o. Pentru că răspunsul pe care Nicolas Sarkozy încearcă să-l dea actualei crize, bazat pe voluntarism şi intervenţionism, este eminamente francez. 

În spatele „neoliberalului american“, cum îl numea Éric Besson, se ascunde un om cu certitudini şi reflexe franceze, ceea ce nu este deloc un defect. Mai ales în vremuri de criză. Deoarece criza a fost cea care a modificat perspectivele. Nicolas Sarkozy nu a devenit peste noapte un fanatic al stângii, dar consideră că, în aceste timpuri tulburi, revenirea la Stat reprezintă, măcar provizoriu, soluţia.

Prea puţin contează că remediile propuse lovesc în cei ce cred că piaţa are întotdeauna dreptate, indiferent de epocă sau de circumstanţe. A crea un fond de investiţii suveran, susceptibil de a veni în ajutorul întreprinderilor franceze strategice, este un act de „patriotism economic“. Cu defectele şi calităţile de rigoare şi, evident, contrar tezelor  celor care văd în el un păcat mortal, ale cărui consecinţe vor dăuna intereselor aceloraşi mari întreprinderi. Cum să nu înţelegi, însă, nevoia acută de protecţie a unei opinii publice tetanizate de giganticul accident financiar din ultimele săptămâni?

Francezii sunt cu atât mai înclinaţi să dea ascultare acestui discurs cu cât liberalismul pur şi dur nu le-a fost nicicând pe plac. Şi nu de ieri, de alaltăieri. De aceea, cuvintele lui Sarkozy sunt susceptibile să placă majorităţii. Nevoia de a impune reguli s-a regăsit şi în discursurile lui François Mitterrand,