Cristina Vărzaru s-a întors în echipa "naţională" după doi ani şi jumătate. Extrema dreaptă povesteşte cum a trăit doi ani departe de handbal şi ce vrea de la viitor
Ghinioanele s-au ţinut scai de Cristina Vărzaru în 2007 şi 2008. Accidentată la genunchiul drept, ea a tras din greu să revină pe teren. "Am plîns mult în acea perioadă, dar apoi m-am obişnuit cu gîndul. Mi-am dat seama că dacă plîng nu rezolv nimic. Mi-era teamă că nu o să mai joc handbal şi-mi părea rău. E ceea ce ştiu să fac cel mai bine şi ceea ce iubesc enorm", mărturiseşte extrema dreapta. Şi pentru că un rău nu vine niciodată singur, a trebuit să-şi conducă şi tatăl pe ultimul drum. "Tata e omul fără de care niciodată nu aş fi ajuns handbalistă. M-a susţinut enorm şi de aceea toate succesele mele, pentru totdeauna, lui o să i le dedic", adaugă Vărzaru.
A revenit pe teren la jumătatea lui 2008 la echipa de club, Viborg HK. Speedy Gonzalez, aşa cum e poreclită, a avut un sezon extraordinar. A cîştigat campionatul şi Cupa Danemarcei, Liga Campionilor. S-a întors însă şi în echipa "naţională", pentru care jucase ultima dată în decembrie 2006. Sîmbătă seară, împotriva Belarusului, a evoluat excelent şi a sărbătorit la final, alături de fete, calificarea la Campionatul Mondial din 2009.
- Cristina, cum a fost primul meci în "naţională" după atît timp?
- Am avut emoţii mari. Primul a fost în Belarus, meciul tur. Îmi tremura mingea în mînă. La Bucureşti a fost altfel. M-am reintegrat. Oricum, mi-a plăcut întotdeauna să joc pentru România, parcă am o motivaţie în plus.
- Cum te-au primit fetele? Cum e să lucrezi cu Radu Voina?
- Ramona Maier mi-a spus că parcă nu aş fi lipsit deloc din echipă, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Atmosfera e una excelentă, relaxantă. Cu domnul Voina mă înţeleg excelent, e tipul de antrenor cu care ai ce vorbi. M