Cineva imi mărturisea că n-are decăt un singur orgoliu, "orgoliul de a descoperi adevărul"... Fraza suna frumos şi, poate, cu ani in urmă m-ar fi impresionat... Dar poate exista un asemenea orgoliu şi, mai ales, poate exista un asemenea adevăr? Ce fel de adevăr o fi acela care se descoperă cu vanitate? Şi cănd a devenit săracul absolut o chestiune de vanitate? In cercetarea adevărului, modestia mi se pare indispensabilă. Adevărul nu poţi să-l descoperi privindu-l de sus, ca pe un subaltern, dacă şi un subaltern trebuie privit de sus. De obicei, cei care au orgoliul de a descoperi adevărul se mulţumesc cu acest orgoliu, şi adevărul nu le mai este necesar.
Cineva imi mărturisea că n-are decăt un singur orgoliu, "orgoliul de a descoperi adevărul"... Fraza suna frumos şi, poate, cu ani in urmă m-ar fi impresionat... Dar poate exista un asemenea orgoliu şi, mai ales, poate exista un asemenea adevăr? Ce fel de adevăr o fi acela care se descoperă cu vanitate? Şi cănd a devenit săracul absolut o chestiune de vanitate? In cercetarea adevărului, modestia mi se pare indispensabilă. Adevărul nu poţi să-l descoperi privindu-l de sus, ca pe un subaltern, dacă şi un subaltern trebuie privit de sus. De obicei, cei care au orgoliul de a descoperi adevărul se mulţumesc cu acest orgoliu, şi adevărul nu le mai este necesar.
Adeseori, noi simţim intr-un mod acut nevoia de a ne idealiza limitele, de a da mărginirii noastre un sens spiritual. Orgoliul este o boală, şi n-are importanţă dacă excelenta părere pe care o avem despre noi se manifestă in cercetarea adevărului sau in cine ştie ce fleac... N-aţi văzut oameni care degajă o excelentă părere despre ei, despre locul lor in societate, chiar cănd duc furculiţa la gură?!
Vanitatea este, pănă la urmă, opacitate, sumbra incapacitate de a admite că pe lume mai sunt şi alte fiinţe omeneşti i
