„The Truman Show“, „Ed TV“, „Acid sulfuric“. Două filme şi o carte despre limitele televiziunii.
Primul (1998) face din reality-show un joc de-a Dumnezeu. Un copil este preluat de la naştere de către un post TV şi creşte fără să ştie că se află pe o insulă, la propriu şi la figurat. Trăieşte sub lupă o viaţă artificială, în văzul a milioane de telespectatori aproape hipnotizaţi de curiozitate. I se introduc şi i se elimină din viaţă personaje, totul cu ochii pe rating. Când îşi dă seama, reuşeşte să evadeze, nu înainte de a purta un dialog cu „Dumnezeu", Producătorul, magistral jucat de Ed Harris.
„Ed TV" (1999) e mai puţin şocant, căci aici protagonistul intră de bună voie în joc. Doar că - graţie unor chichiţe din contract - nu prea mai poate să iasă, atunci când se satură, când viaţa sub reflectoare devine de netrăit, fiind nevoit să recurgă la un şantaj.
În ambele cazuri, audienţa explozivă e asigurată pe baza unor oameni obişnuiţi care trec prin situaţii obişnuite, iar spectatorii ţin cu protagoniştii, speră să li se întâmple ceea ce îşi doresc aceştia şi se bucură când se întâmplă asta.
„Acid sulfuric" (2005) merge mult mai departe, imaginând un reality show trăit într-un lagăr de exterminare! Prizonierii sunt pur şi simplu răpiţi de pe stradă, „escortaţi de mai multe camere, care nu pierdeau nicio frântură din neliniştea lor. Atunci înţelese că revolta lor nu numai că nu servea la nimic, dar era şi telegenică". Soarta nenorociţilor depinde de rating şi de feed-back-ul de la telespectatori. Se votează cine să scape şi cine nu. Aici, şi publicul se joacă de-a Dumnezeu.
Mai demult, am mai citit o povestire în care unui condamnat la moarte (totuşi...) i se oferea viaţa dacă reuşea să scape de ucigaşii trimişi pe urmele lui. Totul în direct şi la o oră de vârf.
Ficţiuni, fireşte. Unele horror. Oricum, exagerat
