Deşi în minte roiau – mute – nelinişti, nedumeriri şi nefericiri legate de sfârşit, am început cu-nce­pu­tul. "L-am cunoscut la debutul lui. Avea, de nu mă înşel, 18 ani", începe Eugen Simion-omul şirul amin­tirilor. "Tocmai publicase poemul «Omul de pe scări». O parabolă existenţialistă şi socială care mi-a atras numai­decât atenţia. Autorul era un băiat suplu, cu părul abundent şi privirea cutezătoare, deloc timid. S-a împrietenit rapid cu poeţii din generaţia mea (generaţia ’60) şi a fost de la început susţinut de criti­cii aceleiaşi generaţii. ­Adrian Păunescu a apărut în litera­tură cam în acelaşi timp cu Ioan Alexandru şi amândoi s-au orientat după debutul lor remarcabil spre poezia socială. Va trebui să-i citim pe amândoi cu atenţie pentru a-i putea judeca drept, ­estetic vorbind. Mă tem că, în cazul lui Adrian Păunescu, mai trebuie să treacă ceva timp până ce isteria ­adversarilor săi politici va obosi. Dacă va obosi."

Omenie

Adrian Păunescu era orice altceva în afară de un personaj... liniar. Două aduceri aminte îi conturează personalitatea... dihotomică, hulită de cei care n-au reuşit să-i devină prie­teni ori să-i egaleze talentul. "O scenă petrecută la Paris, în primăvara anului 1971: eram tânăr profesor la Paris-IV (Sorbonne) şi, într-o zi, mă caută Adrian Păunescu, care se întorcea din Statele Unite. Era însoţit de Constanţa Buzea. M-am întâlnit cu el într-un hotel de pe Rue de l’Exposition, lângă Ambasada României. Acolo am ascultat interviul pe care reuşise să i-l ia lui Mircea Eliade. Mi-a plăcut enorm, dar m-am arătat sceptic în privinţa şansei de a-l publica într-o revistă din România. El a reuşit totuşi. Apariţia interviului a produs o veritabilă furtună printre intelectualii români din exilul parizian. Proteste, presiuni asupra lui ­Eliade, scrisori, telegrame etc. Trebuie să recunoaştem că acel interviu a deschis calea recu