Aveam doar câţiva ani când am fost cu tatăl meu, prin ’54–’55, într-o vizită la Tudor Arghezi, în afara Bucureştiului. Plăcut impresionat de poeziile „tânărului poet“, Arghezi i-a dăruit un volum dedicat „tinereţilor dumisale luminoase“. Eu mă jucam cu Zdreanţă „cel cu ochii de faianţă“ – zdrenţurosul câine avea cataractă ca şi stăpân-su – fără ca eu să am habar ce, şi cu cine vorbea „tăticu“. Îmi amintesc doar că l-am întrebat inocent pe Arghezi „de ce dă din cap“ (avea, cum se ştie, Parkinson), iar el nu numai că nu s-a supărat, dar a ţinut să-mi facă cadou un drăcuşor roşu de sârmă… Este greu, crescând, să-ţi priveşti părinţii altfel decât cu ochii copilului, sau mai târziu ai adolescentului sau chiar ai tânărului – cu alte cuvinte, cu ochi mult prea preocupaţi de universul propriu, univers în care, cum se spune, „dinţii sunt întotdeauna mai aproape ca părinţii“ (sic!). Luându-ne părinţii „de-a gata“ ca prezenţă şi disponibilitate, ne gândim rar la ei ca persoane. Auzeam des cuvinte elogioase din partea celor care-l întâlniseră pe „Săhleanu“ ca diseminator de cultură… Mă simţeam mândru, evident – prin fireasca identificare filială – dar ştiu abia acum cât de superficial înţelegeam valoarea sa de gânditor şi creator. Pentru a vedea şi înţelege mai profund creatorul, poetul sau omul de ştiinţă Victor Săhleanu era nevoie de un alt fel de ochi, de acel ochi al minţii care creşte încet – şi nici măcar obligatoriu – ca un ochi interior de ciclop. Lucrând la selecţia volumului, am fost însă surprins să descopăr un gânditor de simţire poetică mult mai profundă decât înţelegeam (citindu-l) acum 25 de ani. Instructiv pentru mine (!) acum când am vârsta tatălui meu în fotografia din volum, şi când pot compara diversele planuri emoţionale/ideatice consemnate de el la vârste prin care am trecut şi eu între timp. Continui de fapt să fiu surprins, ca adult, de parad