A trăit într-o perioadă nu totdeauna favorabilă euristicii artistice, obstaculată la răstimpuri de felurite îngrădiri (precarităţi materiale, război, politici restrictive), o perioadă în care arta se putea dizolva facil în alambicul ideologiilor emergente.
La Galeria „Theodor Pallady”, de pe Strada Lăpuşneanu, s-a consumat zilele trecute un dublu eveniment: expoziţia retrospectivă Iftimie Bârleanu (1916-1986) şi lansarea unui album dedicat acestuia, semnat de scriitorul Grigore Ilisei. Puse în act cu susţinerea şi implicarea pictorului Bogdan Bârleanu (fiul celui evocat), întâmplările sus-pomenite s-au dorit ocazii de readucere în atenţie a operei sculptorului moldav, în contextul unei prelungite şi nedrepte amnezii publice, total nefirească şi neproductivă astăzi. Un lucru este regretabil; atenţi mai curând la isprăvile altora, ajungem să ne ignorăm propriile personalităţi, dar şi propria istorie. O discuţie despre artiştii Iaşilor de altădată, despre ideile şi faptele lor - meritorii sau nu -, mi se pare astăzi atât îndreptăţită, cât şi utilă. Însă nu pentru a flata artificial orgolii locale, nu pentru a exhiba cu ostentaţie nostalgiile protocroniste - idolatre şi autosuficiente -, ci în perspectiva unor noi calibrări critice şi axiologice.
În iarna tocmai epuizată, Iftimie Bârleanu şi-a consumat cel de-al 27-lea an de postumitate. A trăit într-o perioadă nu totdeauna favorabilă euristicii artistice, obstaculată la răstimpuri de felurite îngrădiri (precarităţi materiale, război, politici restrictive), o perioadă în care arta se putea dizolva facil în alambicul ideologiilor emergente. Bună parte a creaţiei sale este înscrisă în intervalul 1970-1984, dominat estetic – se ştie - de canoanele fruste ale „realismul socialist”, care plasau artele într-un registru previzibil, al temelor agreate, comandate şi, eventual, „aprobate”. Artiştii se aflau