Douăzeci de ani şi un meci de crichet
Requiem a intrat în redacţie când mai erau cinci minute până la începerea şedinţei de sumar. Femeia cu cearcăne care lucra la biroul din dreapta lui i-a întins o foaie de hârtie pe care se aflau trecute propunerile pentru a doua zi. Requiem a smuls foaia şi a plecat spre sala de şedinţă. Transpirase şi simţea scrisoarea din buzunarul de la spate ca o palmă pe fund.
Nu mai ştia nimic de Pavel de douăzeci de ani. Mai precis din 14 iunie, de la venirea minerilor. Atunci erau s-o mierlească. S-au despărţit de nevoie. Nici măcar nu apucaseră să se salute. Ce salut, au fugit cât au putut ca să nu fie prinşi. Şi acum scrisoarea după atâţia ani.
A intrat. Nu era ultimul. Va sta aocolo mai bine de o oră încercând să-şi dea seama ce vor oamenii să citească a doua zi. O operaţiune încărcată de un subiectivism absolut. Jurnaliştii se aflau sub stăpânirea evenimentelor. Deşi toţi căutau o poveste extraordinară, ea apărea rareori. Şi ce însemna o poveste extraordinară? Ţinea tot de conjuctură, de interesul opiniei publice. De fapt, de cele mai multe ori, publicau ce aveau sau ce nu publicaseră cu o zi înainte. Se uita la feţele colegilor lui. Toţi visau să fie în cu totul altă parte. Acasă, la locul de fumat cu paharele de plastic pline cu cafea de la automat în mână şi cu ţigara în colţul buzelor, în faţa calculatoarele, discutând pe mess. Oriunde, dar nu acolo. Acolo era cea mai mare plictiseală. Şi atât de cald. Aerul condiţionat nu făcea faţă. Oricum erau discuţii interminabile pe marginea temperaturii. Femeile urau frigul, bărbaţii ar fi făcut 20 de grade.
A băgat mâna în buzunarul de la spate şi a scos scrisoarea. Plicul se şifonase. Se umezise de la transpiraţie. L-a pus în faţa lui lângă un maldăr de ziare. L-a pipăit. Nu părea să aibă mai mult de o coală înăuntru. L-a desfăcut. A scos hârtia şi a citit: