Undeva, în stratul al treilea al fluxului de ştiri care ne vin fără oprire, sesizez o anume recurenţă a temei aducerii în România a rămăşiţelor lui Constantin Brâncuşi. Nu am dat multă atenţie primelor ştiri venite pe această temă, încă de acum un an, spunîndu-mi că e o treabă privată. Fără îndoială, el însuşi a avut a decide în chestiunea asta, sau, în lipsa deciziei lui explicite, legatarii săi. Însă, de la o vreme, tema devine politică. Există un politician de Gorj, ajuns mare şef peste ţară, care şi-a zis că e o treabă bună asta cu aducerea osemintelor lui Brâncuşi în Gorj, pentru că o fi multă prostime patrioată pe cuprins, să îl premieze cu votul, pentru marea ispravă a mutării mormîntului marelui artist. A făcut subiect de campanie electorală din această cauză controversată, dîndu-i cu vopsea tricoloră şi însoţind-o de demagogie groasă. Tupeistul, deja, a aliniat Patriarhia, Academia şi, firesc, Guvernul. E tare, tare de tot, are putere! De-ar avea şi minte, şi bun-simţ, măcar pe sfert din cîtă putere are, s-ar feri de asemenea situaţii care se cer a fi judecate cuminte şi cu respect.
DE ACELASI AUTOR Gîndurile Sfîntului Nicolae Velimirovici Melancolie stranie în oraşul meu O soluţie nu chiar nebunească pentru România Capitalismul bun există! Intru în această poveste, recunosc, cu o amintire cumva similară. La începutul anilor ’90, începuse, în România, o campanie care depăşise prin prost-gust şi tîmpenie orice altă expresie a patriotismului caragialian pe care o văzusem anterior. Nobila cauză era reînhumarea, la Tescani, a rămăşiţelor lui George Enescu. Un grup de neaoşişti exaltaţi, cărora li s-au alăturat, într-un vîrtej uimitor, şi cîţiva oameni cu scaun la cap, săpaseră deja, ritualic, o groapă la Tescani. Pămîntul ţării îşi aştepta fiul! Era, îmi amintesc bine, o campanie pe cît de ineptă, pe atît de macabră în detaliile ei. Enescu este, cum
