Echilibrul între veniturile şi cheltuielile bugetului ţării, chiar dacă este mai puţin deteriorat ca în 2009 şi 2010, nu a fost încă restabilit. Nu e deci timpul renunţării la dietă. Dar împrejurările actuale, cu Grecia pe muchie de cuţit, cu problemele Spaniei şi Italiei şi cu pericolul recesiunii în zona euro, împing dezbaterea economică în Europa pe marginea unei dileme: mai mizăm pe austeritate sau turăm motoarele spre creştere plus?
În 2010 am ales austeritatea. Atunci economia nu avea nicio şansă de înaintare pe două fronturi, unul pentru însănătoşirea bugetului şi altul pentru ieşirea din recesiune. Alegerea devenise inevitabilă: un singur front, cel al austerităţii bugetare.
Deseori, în aceşti ani, în dezbateri publice, am auzit rechizitorii împotriva austerităţii, însoţite de pledoarii pentru grăbirea ieşirii din recesiune prin forţarea unor deficite bugetare mari, care să ajute atât veniturile fiscale, cât şi creşterea economică. Desigur, cu teze populiste se poate susţine orice. Numai că, în nicio împrejurare, cheltuielile bugetare nu pot fi mai mari nici măcar cu un leu decât suma veniturile bugetare şi împrumuturilor angajate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare. Experienţa internaţională de mai mulţi ani la rând ne-a arătat că deficitele bugetare mari aduc, în realitate, numai sărăcie şi scădere a puterii de cumpărare a populaţiei.
De aici, întâi şi întâi, nevoia de dietă: tăieri de cheltuieli până la nivelul unui deficit pe care să-l accepte finanţatorii internaţionali. Una din raţiuni fiind creşterea şansei alimentării cu bani a sectorului privat de către bănci. Căci fără trecerea decisivă la alimentarea cu bani mai mulţi a mediului de afaceri, care să redobândească întâietate faţă de stat, va fi dificilă lărgirea celui de-al doilea front, deschis încă din 2011. Dar încă firav.
Societăţii româneşti, în 2012, nu-i est
