Iarna mi-a plăcut un pic mai mult dintotdeauna. Mai ales dacă era necruţătoare, furioasă, cu zăpadă şi ger, cu soare cu dinţi… la bunica.
An de an aşteptam cu sufletul la gură să ningă şi să vină vacanţa de iarnă. Mi-amintesc că, de prin noiembrie, începeam să număr zilele. Era chinuitor, lecţiile grele, orele prea lungi. Şi când venea era cel mai frumos moment. Eram liberă, în sfârşit, puteam să nu mai port grija lecţiilor, puteam să fac ce vreau, şi atunci începeam să visez la cum va fi când voi fi mare. Îmi plăcea să stau la geam şi să văd oamenii de pe drum, cu problemele lor, cu gândurile lor şi mă gândeam cât de fericiţi sunt că sunt mari, că nimeni nu le spune ce să facă.
Mi-e dor... Nu m-aş fi gândit că va veni o vreme când îmi va fi foarte dor de vremurile acelea, nu aş fi bănuit că singurele vremuri lipsite de griji sunt acelea când părinţii îţi pot purta de grijă. Plecam la bunici imediat ce primeam vacanţa. Bunica ne aştepta mereu cu mâncare făcută în cuptorul de lângă casă şi, de când începeam să urcăm dealul spre casa ei, începea să se simtă miros de brânzoici. Mâncam pe nerăsuflate, apoi începeam "să privim în jur". Nici nu vă închipuiţi cât de frumoasă mi se părea casa bunicilor, cu toate ungherele întunecate, cu cărţile vechi, fotografiile uitate prin sertare, cu fel de fel de lucruri ce făceau podul casei un adevărat univers. Organizam "expediţii" şi, pentru noi, fiecare lucruşor vechi pe care-l găseam spunea o poveste. În mintea noastră începeau să se ţeasă tot felul de istorii, cu imagini din război, cu locuri de când se făcea lumea, de când bunicul îi trimitea bunicii scrisori neştiind dacă-i vor ajunge.
UMBRE ŞI DESENE. Serile, dragul nostru bunic ne lăsa să stăm cu dumnealui şi, până adormeam, ne povestea minunăţii din tinereţile lui şi noi ne imaginam în mijlocul povestirilor, participând la necazu
