Un guzgan îmi tot roade inima. Este un bau-bau de guzgan colat din articole de ziar, frînturi de interviuri de la televizor, citate din blogosferă şi nisipuri mişcătoare existenţiale. Ştiu foarte bine guzganul ăsta, pentru că eu l-am creat, la masa mea de lucru, din îndoieli şi confuzie. Masa însăşi şi construcţia ei au o poveste foarte interesantă, dar nu vom intra acum în detalii, căci tu, cetitorule, nu eşti psihiatrul meu, iar eu nu-ţi sînt pacient. Să spunem doar că masa de confuzie şi îndoială, care stă hîţînîndu-se pe nisipurile mişcătoare ale psihologiei primei copilării, e acolo, tot atît de solidă ca mine şi ca tine. Ce alegi să pui pe ea e o altă chestiune. Unii preferă să-şi sprijine coatele pe masa de îndoieli şi confuzie şi să privească aşa, la lume, prin ferestruica televizorului sau prin niscai găuri tăiate în paginile ziarelor. Au trudit toată ziua şi sînt obosiţi. Acum, dacă pizza aia ar apărea la timp sau copiii sau bărbatul sau nevasta sau cecul ăla trimis prin poştă şi dacă nu s-ar lua lumina, curentul sau gazul, dacă n-ar fi vreme rea timp de o săptămînă, totul ar fi aproape perfect în lumea asta. Urzeala scandalurilor şi a mini-dezastrelor care ţin Republica în mişcare ar putea fi mărginită la ferestruica televizorului şi ar putea deveni chiar suportabilă, privită prin găurelele din ziar. Din nefericire, utilităţile, consoarta, copiii şi pizza eşuează lamentabil şi toţi deodată, iar motorul naţiei se îneacă, tuşeşte, scuipă şi rămîne fără gaz. Ferestruica televizorului devine tot mai mare, ziarul se face ferfeniţă în vînt, zidurile se prăbuşesc şi n-ai cum să treci cu vederea faptul că stai acolo, cu coatele pe masa de îndoială şi confuzie, fără a putea face nimic din ea. Unii oameni au o altă abordare şi-şi folosesc masa de îndoieli şi confuzii pentru a construi ceva, un weblog, o rază a morţii, o scrisoare către redacţie, un plan de evadare,