Imposibila trinitate din sănătate

+ Click pe grafic pentru mărire +

Nu s-a inventat încă sistemul perfect de finanţare a sănătăţii, adică cel care să atingă simultan şi natural principalele trei ţinte: universalitatea, controlul costurilor şi calitatea. Fiecare variantă bifează două dar, în majoritatea cazurilor, trebuie să o sacrifice pe a treia. În rare cazuri toate cele trei ţinte sunt atinse, de bine de rău, dar acestea sunt excepţiile.

Sistemul public este pentru toată lumea, spitalele pot fi obligate să-şi limiteze costurile, însă calitatea este, de obicei, de la mizerabilă în jos. Mecanismul este simplu: după ce managerii îşi bagă mâna până la cot în bani, ce rămâne se împarte la oricât e nevoie.

Sistemul de asigurări poate fi generalizat, calitatea devine acceptabilă, însă costurile nu prea mai pot fi ţinute sub control. Pentru că beneficiarul nu plăteşte direct, el e dispus să accepte orice tratament, necesar sau nu, iar medicul e tentat să descopere orice boală, reală sau fictivă. Nici un plafon şi nici un control nu poate sta în calea liberei-competiţii pentru decontări.

Sistemul cu plată directă furnizează cea mai bună calitate la preţuri medii şi mari, dar totuşi nu atât de mari ca în cazul asigurărilor. Însă, pătura socială care trăieşte de pe o zi pe alta nu îşi poate permite aceste servicii. Această pătură este mai mică decât se crede şi de multe ori plăteşte oricum, la negru, ce i s-ar cere ca tarif. Totuşi, oamenii respectivi există şi nici o politică publică cu pretenţii de realism nu-i poate ignora.

Sistemul plăţii directe ar putea funcţiona excelent într-o ţară foarte prosperă. La fel cum într-o ţară foarte săracă singurul model viabil este cel public. Toate celelalte societăţi pote doar încerca să găsească un cocktail mulţumitor.

România este acum undeva între primele două situaţii. Există un impozit pe să