"Scrisoarea către prietenii români" a lui G.M. Tamás mi-a readus în memorie o distincţie celebră a lui Constantin Noica - aceea dintre exactitate şi adevăr. Poţi fi corect în numeroase detalii, dar întregul poate ocoli adevărul. Aşa cum şi situaţia inversă e cu putinţă: sensul general, ansamblul unei teze ţin de un adevăr indiscutabil, cu toate că numeroase elemente sînt inexacte, poate chiar de-a dreptul false. Ceea ce face ca respingerea aparentă a tezei respective să fie facilă: arătînd cu degetul înspre cîteva dintre aceste inexactităţi, ansamblul ajunge pe nedrept discreditat, se clatină şi se prăbuşeşte. Cred că textul lui Tamás ne plasează în acest din urmă caz şi e o ironie faptul că distincţia ce l-ar putea absolvi aparţine tocmai unei personalităţi denunţate în articol ca responsabilă, în parte, pentru lipsa de rezistenţă a intelectualilor români faţă de ideologia extremei drepte, exprimată politic acum de PRM. Într-adevăr, "Scrisoarea" are destule inexactităţi, exagerări, concluzii pripite: nu o treime din electorat l-a votat pe C.V. Tudor, ci numai o treime din cei care au votat; "independenţa" lui Ceauşescu e prezentată foarte exagerat, iar afirmaţia că, pe vremea sa, "România era mai apropiată de NATO decît în prezent" mi se pare absurdă. Este apoi o enormă eroare să susţii că "printre protagoniştii gînditorilor şi scriitorilor români din generaţia mea (care este şi a mea, A.C.) nu era nici unul care să nu fie adept al Gărzii de Fier." De asemenea, mă despart de Tamás, atunci cînd acesta se grăbeşte să susţină, în spiritul teoriilor conspiraţioniste, că "noul duşman al Occidentului este ortodoxia". Dacă e aşa, atunci cu ce drept am mai condamna teoriile unui Nae Ionescu sau Nichifor Crainic, denunţate la aceştia sau la urmaşii lor spirituali de G.M. Tamás? Comparaţia pe care el o face între Revoluţia română, cea franceză şi cea maghiară, reproşîn