Aţi demisionat în toamna anului trecut din funcţia de director al ICR New York, mărturisind că nu puteţi asista la agonia instituţională a ICR. Putem spune că în acest moment agonia s-a transformat în deces?

Din punct de vedere instituţional, eu cred că da. Ceea ce mi se pare foarte grav în momentul de faţă, referitor la comentariile făcute pe marginea ICR, e felul în care se reflectă, în opinia publică, distrugerea unei instituţii. Cine va mai putea să considere ICR o instituţie serioasă? Toată această ironie, abordare pamfletară absolut justificată a ceea ce se întâmplă minează complet proiectul instituţional ICR în sine. De unde el devenise în anii Patapievici o instituţie serioasă, la care artiştii şi comunitatea intelectuală priveau, sigur, critic, uneori, dar în modul cel mai serios, în momentul de faţă a devenit un obiect de articole umoristice, de informaţii care de care mai absurde. De aceea, eu cred că, acum, instituţia este în deces. M-am tot întrebat săptămânile acestea de ce nu există în momentul de faţă niciun fel de luare de poziţie instituţională, din partea guvernării, în legătură cu acţiunea lui Andrei Marga, fiindcă e clar că el face nişte greşeli impardonabile la nivel instituţional. Explicaţia mea este următoarea: instituţia pe care a construit-o Patapievici a devenit în spaţiul public una credibilă. Până la Patapievici, ICR, fosta fundaţie condusă de d-l Buzura, nu era vizibilă, nu existau artişti care aveau o voce. Existau creatori individuali care exprimau un punct de vedere în spaţiul public, dar nu exista un proiect instituţional care să demonstreze că sistemul culturii poate să existe şi să funcţioneze alături de sistemul economic, de sistemul politic şi că el contează în acest circuit, al „vocii“ publice legitime. Mi se pare că lucrul cel mai grav care se întâmplă acum este că cineva pare să fie foarte mulţumit că, din nou, cultura v