"Urasc televiziunea. La fel de mult urasc si alunele. Insa, nu pot sa ma abtin sa nu maninc alune." Sint vreo saizeci de ani de cind un celebru regizor si scriitor slobozea pe gura antologica fraza. Domnul Orson Welles a spus cuvintele de mai sus in anii romantici ai televiziunii. Atunci, radioul se dadea de ceasul mortii si-si plingea disparitia, asa cum, astazi, presa scrisa se vaita de norii toxici ai internetului. Televiziunea se simte bine si in zilele noastre si reprezinta, cel putin pentru oamenii bogati ai Romaniei, o amanta oficiala, cu care se mindresc in ochii celorlalti, asa cum altii isi scot din garaj masinile de lux de serie limitata. Priapic, patronul investea Scriam, in urma cu citeva luni, despre o boala tipica romanului care rivneste s-apara pe sticla: priapismul mediatic. „Diagnosticul" ii viza, atunci, pe domnii si doamnele cu stare materiala buna, unii trecuti bine de a doua tinerete; domni si doamne care si-au facut un obicei din a-si da cu parerea despre absolut orice subiect, cu aerul doct al unei balene ce vorbeste despre cerbii si caprioarele pe care nu le-a vazut niciodata. Multimea oamenilor dependenti de a-si vedea mutra in camera de filmat se poate completa lesne cu politicienii care isi tiriie mandatele, ca Mos Craciun sacul cu jucarii, pe burtierele televiziunilor de stiri. Acestia sint insa „bolnavii" vizibili ca Marele Zid de pe Luna. In partea intunecata a povestii stau patronii majoritatii televiziunilor din Romania. Nu vreau sa reiasa de aici ca-i asociez pe acesti investitori din televizual cu intunericul, ci faptul ca o buna parte a acestora sint adesea omisi din peisaj. In fapt, ei sint cei care cultiva priapismul mediatic, pentru ca dinsii constituie primul val al dependentilor de televiziune. Acestia fac parte dintr-o subcategorie cu totul speciala: a analfabetilor media; la momentul T0 al intrarii in afaceri cu presa, dinsi