Anul acesta, pe la începutul verii, am hotărât să-mi duc gemenii la un profesor de înot, să plătesc oricâte ore vor fi necesare măcar pentru a învăţa să dea corect din mâini şi din picioare atunci când se află în apă.

Cel mai apropiat (şi de casă şi de redacţie) loc de care mi-am amintit era Baza sportivă Tineretului. Nu mai fusesem acolo de pe vremurile nedrept de îndepărtate când aici funcţiona şi un ştrand public. Am ajuns repede la locul faptei (tramvaiul 41 să trăiască!) şi am avut norocul să prind o grupă pentru începători, cu profil sărituri de la trambulină (cu atât mai bine, mi-am zis). Am mai avut norocul să dau şi peste o sportivă excepţională, una dintre componentele lotului nostru olimpic, Ramona, sportivă care declara, după Beijing, că ultimele săptămâni de antrenament le-au făcut acolo, pe mila chinezilor, întrucât acasă erau nevoiţi să sară într-un bazin umplut cu bureţi în loc de apă...

Toată baza sportivă fusese luată de către şmecherii imobiliari cu intenţia declarată de a o desfiinţa şi de a utiliza terenul pentru construcţia unui zgârie-nori. Generaţii întregi de înotători, săritori şi poloişti se pregătiseră aici pentru a aduce sportului românesc medalii şi titluri prestigioase. Dincolo de bazinele din Complexul Lia Monoliu, Tineretului rămăsese singurul loc de antrenament pentru generaţiile post-decembriste de bucureşteni, pentru copiii cărora le tot spunem că au avut şansa să se nască într-o lume mai bună...

A fost mult scandal în jurul acestei decizii imbecile şi mă alătur colegului Cătălin Tolontan şi tuturor oamenilor cu capul pe umeri care se bucură, azi, de faptul că acel proiect imbecil a fost, cel puţin pentru moment, stopat. Poate fi una dintre puţinele noastre victorii, o victorie timidă şi încă neomologată, dar o victorie care ne dă cel puţin speranţă. Complexul sportiv din Parcul Tineretul