„Eu îl las pe spectator să gândească ceea ce vede, să plângă, să râdă, să simtă, căci teatrul face parte din matematica culturii – mărturisea Tamara Buciuceanu cu ceva timp în urmă. În viaţă şi în carieră m-au ghidat sinceritatea, generozitatea, adevărul... Premiile pe care le-am luat mă bucură, deşi nu pentru ele joc, ci pentru publicul meu.” Şi eu fac parte din publicul Tamarei Buciuceanu.
Îmi face o deosebită plăcere să o văd pe scenă, în acel loc sfânt, unde marea actriţă dă viaţă unor personaje care se lipesc de memoria mea afectivă. Recent, am urmărit-o în rolul de Generăleasă în „Însemnările unui necunoscut”, piesă după Dostoievski, regizată magistral de Alexandru Darie.
Această capodoperă este o imensă piatră de încercare pentru toţi actorii care fac parte din distribuţia ei, în special pentru Mihai Constantin (colonelul Egor Ilici Rostanev). După fiecare reprezentaţie, cred că omul din fiecare actor suferă transformări. E posibil ca metabolismul fiecăruia să se schimbe. Se joacă peste patru ore şi se cere dăruire până la paroxism pe o perioadă care frizează infinitul creativ.
„Teatrul rusesc are nevoie de timp şi de loc, de spaţiu”, spune regizorul Alexandru Darie. Timp şi spaţiu, două noţiuni importante, care însă lipsesc cu desăvârşire din societatea pe care o animăm. „Însemnările unui necunoscut” nu este o piesă grea doar pentru actori, ci şi pentru public.
Cine rezistă, rezistă. Cine nu, nu. E doar pentru cei chemaţi, cei neaveniţi dispar la pauză.
La „Însemnările unui necunoscut” se întâlnesc pe scenă trei generaţii dintr-o familie venerabilă de artişti: Tamara Buciuceanu, Mihai Constantin (nepotul) şi Matei (strănepotul).
„Mihai face un rol foarte mare în colonelul Rostanov, ţine tot spectacolul prin forţa lui, are o greutate interioară extraordinară”, spune Tamara. Iar Matei (băiatul lui Mihai), în vârstă de 9 ani
