"Copiii ar trebui să ne încălzească sufletele, nu sufrageria. Copiii nu sînt combustibil. O campanie a pompierilor, bla, bla, bla...". Nu cred că mi-a fost dat să trăiesc vreodată senzaţii mai amestecate după vizionarea unui spot, decît cele pe care le-am traversat o dată cu derularea secvenţelor din amintita "creaţie" publicitară. Stupefacţie, milă, silă. Cîte ceva din fiecare şi, mai ales, sentimentul acut al pierderii eleganţei în materie de impact şi persuadare, în favoarea cinismului şi stuporii. Cu alte cuvinte, dacă nu reacţionează la o bătaie pe umăr, să-i tragem fraierului o bătaie în toată regula. Important e să-l facem să simtă, să-l scoatem din amorţeală. Nu e singurul exemplu. Încep să cred, fără a-mi aroga alte calităţi în afara celei de telespectator, că în materie de spoturi publicitare se intră din ce în ce mai vizibil într-o nouă etapă: a trivializării. O trivializare care nu se reduce doar la elementele de limbaj, ci începe să-şi facă simţită prezenţa mai ales în ceea ce priveşte ideile publicitare. Am asistat în ultimii ani la repetarea atît de obositoare a unor formule considerate de impact în materie de publicitate, încît, dacă ar fi să dau numai exemplul clasic al spoturilor la detergenţi, nu mă mai impresionează nimic. Aşa că, în momentul de faţă am ajuns să reprezint consumatorul derutat, plictisit să-şi justifice alegerile funcţie de elementele forte ale unei campanii publicitare. Eu cumpăr detergentul care-mi pică în mînă şi, cîteodată, uite-aşa, de-al dracului, îl aleg pe cel mai scump. Nu cred că sînt singurul individ care în faţa rafturilor din supermarket se lasă cuprins uneori de sentimentul absolut special al frondei, al libertăţii de a alege cu ochii închişi sau chiar împotriva "indicaţiilor" primite prin intermediul advertising-ului. "Ce naivitate!", vor fi exclamînd toţi cei care cunosc regula simplă a impactului pervers, p