La începutul secolului XXI, diferenţele dintre Europa occidentală şi cea orientală nu se manifestă numai pe plan economic, militar, legislativ şi instituţional. Cred că şi fenomenul secularizării îmbracă forme diferite şi este altfel perceput în cele două mari regiuni ale continentului nostru. Dacă în societăţile occidentale secularizarea operează acum din interiorul comunităţilor creştine, în Europa de Est ea se face încă simţită din afara acestora. În Occident, secularizarea a debutat în vremea luptelor pentru investitură, a continuat cu spolierea protestantă a patrimoniului ecleziastic, s-a prelungit în esenţialismul antropocentric al Luminilor şi a culminat cu nihilismul filosofic al secolului XX. Cred că, în aproape 800 de ani, acest complex proces istoric a atins maturitatea şi a intrat deja în faza declinului. După consumarea a nenumărate excese şi corectarea multor derapaje, el a impregnat practic toate sferele vieţii sociale. Secularizarea societăţilor occidentale şi-a pierdut în mare măsură componenta anticlericală atît de pregnantă pe parcursul secolelor XVIII şi XIX. Ea nu îşi mai propune să confişte bunuri, nu mai pregăteşte revoluţii şi nu mai bricolează utopii. Acum, putem vorbi despre secularizare ca despre un stil de viaţă dominant, ale cărui avantaje sînt validate prin adeziunea unei majorităţi şi ale cărui dezavantaje sînt compensate prin soluţii negociate pacific. Numeroşi creştini fac parte din această majoritate, atît în calitate de cetăţeni, cît şi în postura de membri ai unui laicat care îşi revendică (şi căruia i se acordă) o substanţială autonomie. Clerul şi episcopatul Bisericilor apusene s-au adaptat acestui nou peisaj istoric. Ierarhia conlucrează cu laicii, le recunoaşte acestora condiţia adultă şi încearcă să reformuleze imperativele tradiţiei în cheia realităţilor contemporane. S-ar spune, aşadar, că secularizarea manifestată în