Menajeria de pe sticla ne ofera zilnic motive sa devenim dependenti de televizor. Acolo gasim toate explicatiile pentru ceea ce ni se intimpla, acolo, minti luminate (macar de reflectoarele din studio) ne poarta ba pe culmile disperarii eurosceptice, ba prin depresiunile adinci ale optimismului integrarii.
S-a constatat, de mai multa vreme, ca sintem o tara de analisti. De la analistii militari la cei media, de la analistii culturali la cei sportivi, toti se straduiesc sa ofere intelegerii noastre reperele adevarului absolut. Revolutia din ’89 a deschis portile celei mai mari calificari la locul de munca.
Redactiile ziarelor, dar si maidanele de tot felul au devenit centre de certificare pentru analistii nostri de azi. Ei duc, acum, in fiecare seara, poporul roman la analiza. Ei isi etaleaza acum competente pe care, atunci, dictatura i-a silit sa le ingroape in locuri tainice, in cariere greu de suspectat ca ar adaposti viitori analisti democrati.
Ce conteaza ca ai la baza facultatea de constructii, principalul e ca ai devenit un analist beton. Ai inventat gaina care naste pui vii, esti tatal analistilor! Spui niste „atrocitati vioaie“, vorba cuiva, inseamna ca faci rating. Faci rating, asta iti da un abonament de invitat permanent. Si uite asa se dezvolta cercul vicios al analistilor permanenti.
Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc. Nu despre masa supradimensionata a analistilor, ci despre doua cazuri aparte, ambele din aceeasi specie. E vorba despre analistii care sustin, implicit sau explicit, ca lucrurile nu merg bine in tarisoara noastra pentru ca nu s-a apelat la ei. Sau, daca s-a apelat si li s-a dat un post, au fost indepartati din structurile puterii prea repede.
Nici nu stiu cu cine sa incep, ordinea alfabetica nu ma ajuta, ambii au numele de familie Stan, ambii au prenumele incepind cu litera V.
