Marele muzician american ne arată de fiecare dată, neobosit, unde poţi ajunge atunci când eşti… ceea ce faci, prestaţia lui scenică fiind întotdeauna ireproşabilă. Ceea ce continuă să uimească este de unde găseşte acest muzician energia de a susţine un discurs solistic aflat tot timpul la cota cea mai înaltă de viteză, de expresie şi de conţinut.

Contrapunctul (care merge în răspărul vieţii sociale a bucureşteanului în aceste luni) este figurat de numărul mare de concerte cu capete de afiş venite din cea mai înaltă zonă a muzicii rock, pop sau jazz.

Asistăm, practic, la o adevărată avalanşă de evenimente care, atât cantitativ, cât şi calitativ, ar fi putut să umple - doar cu cele programate în lunile mai şi iunie - calendarul de peste un an din perioada 1995 - 2000. Diana Reeves, AC/DC, John McLaughlin, Eric Clapton sau Elton John sunt astfel doar câteva dintre personalităţile artistice care vor constitui, în context, un balans al normalităţii.

Deşi a mai putut fi văzut şi ascultat în alte trei concerte susţinute anterior şi chiar într-o transmisie în direct pe postul TV Mezzo de la Paris cu doar două zile înaintea concertului de acum de la Bucureşti, la care putem adăuga pragul ridicat de aşteptare normal pentru un artist de talia sa, John McLaughlin a produs din nou impresii puternice, marcând noi repere emoţionale pentru publicul prezent în Sala Palatului.

Având alături o trupă de muzicieni situaţi în aceeaşi zonă înaltă de comunicare artistică, McLaughlin a fost acelaşi şi totuşi altul. Tehnic vorbind, modul său de a surprinde prin lansări armonice care te proiectează din bucurie în perplexitate ar putea fi prins (poate) într-un algoritm stilistic. Ceea ce continuă să uimească este de unde găseşte acest muzician energia de a susţine un discurs solistic aflat tot timpul la cota cea mai înaltă de viteză, expresie şi conţinut, fără a da senzaţ